Recenzie: Împăratul muștelor // William Golding

   Considerată drept una dintre cele mai deosebite lucrări din literatura universală, Împăratul Muștelor e un roman subțirel, de 200 și ceva de pagini, ce ascunde multe lucruri în spatele unui mod de scriere simplist și accesibil chiar și unui cititor neexperimentat. L-am citit în câteva ore libere și îl consider o lectură ideală pentru vacanță, întrucât nu presupune o atenție deosebită iar acțiunea te ține în priză de la început până la final.

    Romanul poate fi rezumat astfel: un grup de copii ajunge pe o insulă pustie după ce avionul în care aceștia se află se prăbușește. Nu există niciun supraviețuitor adult, așa că gașca de puști trebuie să se organizeze după cum se pricepe. Încă de la început copiii par să se separe în două grupări: unii păstrează ideea unui cadru social și încercă să creeze un set de reguli, în timp ce alții vor să vâneze și trădează semne de violență, de sălbăticie. Dacă disputele dintre cele două tabere sunt inocente într-o primă fază, după o perioadă violența capătă forme oribile, ajungându-se inevitabil la crime.
   Prima întrebare care mi-a venit în minte după ce-am terminat cartea a fost: e omul doar un sălbatic în lipsa unui set de legi care să-l domesticească? Când cadrul legal a dispărut, acești băieței absolut normali, educați, profită de libertatea absolută într-un mod crunt și dorința de a fi salvați de pe insulă se stinge în timp ce instinctul de prădător se naște în ei. Pentru a ne da și mai mult de gândit, pe final aflăm că acest caz n-a fost singular și că o întâmplare similară a avut loc și pe o altă insulă, în condiții similare. 
   Despre modul de a scrie a lui Golding nu sunt foarte multe de spus. Scrie foarte simplu, folosește dialoguri banale și ici-colea ne răsfață cu câteva figuri de stil studiate, foarte reușite. Lucrarea impresionează prin subiect, mai puțin prin tehnică. Povestea înfricoșează omul social, îl intrigă. Este unică prin subiect și își merită locul în topul celor mai interesante opere literare din lume.
   Undeva în carte, n-aș putea spune precis unde, dialogurile banale ale lui Goldin se schimbă. Ele rămân în continuare obișnuite, ca discuțiile pe care le purtăm cu cineva pe stradă, însă replicile dintre copiii devin replici specifice adulților. Pe măsură ce răutatea, invidia și violența crește, cu atât dialogurile par purtate între oameni maturi, nu între copii de 6-12 ani. O fi și asta ceva specific naturii umane, înrăirea omului odată cu înaintarea sa în vârstă? Nu de asta ne dorim cu toții la maturitate, să devenim mai buni pentru că suntem conștienți că suntem mai răi decât am vrea să fim? 
   Văzută din perspectiva unei lupte dintre bine și rău, Împăratul muștelor prezintă un deznodământ pesimist. Binele nu învinge, așa cum unii dintre noi ar spera. Există un personaj inteligent și iubitor al dreptății în carte (Piggy), dar și valorile după care acesta se ghidează par gata să fie jertfite în ultimele pagini ale cărții, atunci când copilul, rămas fără un lucru necesar supraviețuirii sale, ar face orice pentru ca sălbaticii să i-l înapoieze. Dealtfel, toate personajele pozitive fac pact cu diavolul atunci când vine vorba de mâncare, iar pentru o bucată de carne bine friptă fac praf valorile morale. Inclusiv Ralph, șeful inițial al găștii, cel care și-a dorit să-i organizeze în așa fel încât să înlesnească salvarea tuturor.

    Cine e Împăratul muștelor? Fizic, e un cap de porc înfipt într-un băț, în jurul căruia roiesc muștele. Copiii-vânători l-au lăsat jertă unei fiare despre care bănuiesc că ar exista pe insulă. Fiara există, dar nu are corp. Fiara e în toți, atât în cei sălbăticiți, cât și în cei care nu sunt violenți. Fiara e în om, e partea ținută mai mult sau mai puțin în frâu. Firește, părerile pot diferi, asta e doar viziunea mea asupra subiectului.

    Găsiți cartea în librăriile mari și online, pe Libris.