Nu l-am cunoscut pe nea Nicu, dar îl știu



   Nu l-am prins pe nea Nicu în acțiune, ca să zic așa, fiind născută fix în anul căderii regimului comunist în țara noastră. Ori, hai să zicem că l-am prins nințele luni, dar nu cât să-mi amintesc ceva legat de el, de regim ori de modul de trai al acelor vremuri. Însă, ca orice copil obișnuit mi-am întrebat părinții, vecinii, profesorii, cum decurgeau lucurile la vremea aceea. Și, bineînțeles, întrebările mele erau unele mai normale iar altele deja duse la extrem, încât nici bieții interlocutori nu-și mai aminteau exact cum stăteau treburile.
   Am întrebat-o pe mama cum se descurca cu hainele și cosmeticele, în tinerețea sa. Ea n-a fost tocmai o doamnă sofisticată, a lucrat într-o croitorie și am fost extrem de curioasă să aflu dacă femeile nu tocmai cu situație își permiteau una și alta. Mi-a răspuns că-n fiecare lună îți lua ceva de îmbrăcat, plus că lunar se adăugau 2-3 perechi de ciorapi colorați în sertarul ei. Cică ar fi fost mare nebunie cu vopsitul ciorapilor. Lua tanti o pereche albă, aproape opacă, mergea frumos și lua un plic de vopsea textilă și pac! perechea nou nouță, verde, roșie sau roz de ciorapi. Hainele erau mai frumoase atunci, chipurile, însă existau puține modele în comparație cu oferta in zilele noastre. Și mai mult se mergea pe linia clasică, fără top cropu-uri și pantofi cu platformă, așadar!
   Un alt trend de pe vremea aceea erau costumele de baie croșetate. Era pericol cu ele, fiind intens promovate prin almahuri. Din aceste publicații (în special din Femeia), mama decupa tipare și ținea cont de numărul de ochiuri. Când a mai crescut a trecut și la confecționarea celebrelor mileuri, dar nu era foarte pricepută, după cum tot ea mărturisea. 
   -Erau altele la fabrică mai bune! mi se confesa ea. Nici eu nu eram printre cele mai slabe, iar cel mai important lucru era că toate fetele se pricepeau la lucrat manual. Nu ca-n ziua de azi, fată de măritat să nu știi să ții un ac în mână!
    Ca o pranteză, legat de almanahuri, din Scânteia, unul dintre unchii mei citea poezii ale tinerilor poeți români. De la el am auzit prima oară de Corneliu Vadim Tudor, poezia lui despre niște pui de urși rămași orfani răsunându-mi în minte multă vreme. Că m-am lămurit apoi în privința tribunului, asta-i partea a doua.

   De la tata am auzit că deși ora de culcare a proletariatului era mult sub cea actuală, mersul la șpriț după muncă era sport național. Unul dintre numeroșii lui tovarășii lui de pahar era Nicolae Dobrin, cel după care se și botezase un tip de țuică cu numele „ochii lui Dobrin”. Tata era proletar-pui la vremea aceea, abia se angajase și vă imaginați cum atârna pe lângă Dobrin, alături de alți puști pripași, fascinați de popularitatea fotbalistului. Undeva, spre înserare venea Gica, soția fotbalistului să-l ia acasă. Păcătosul avea și-o explicație: era moda vremii ca cineva să te cinstească și, evident, nu era permis să-l mânii refuzându-l. Iar el, ditamai celebritatea la timpul respectiv, doar dacă ieșea pe stradă săreau fanii care mai de care să-l cinstească.
   -Să-i pieptene toți dracii!
   -Să-i pieptene, să-i pieptene! Uite ăsta micu', arăta Dobrin înspre un oarecare. Ăsta mic a zis că plânge aicea, în fața mea, dacă nu beau un șpriț de la el.
   Ce-am mai auzit de la tata era că Dobrin nu prea le avea cu damele. Adică, dacă mai plonja câte o felină în vizorul mesei de la cârciumă, Dobrin nu se uita la ea sub niciun chip.
   -Da-ți-le norocului de panarame! îi sfătuia el. Muncă și disciplină, băieți, ăsta e tot secretul.
  ( Probabil tata a rămas cu-n fix pe îndemnul Muncă și disciplină!, că-l tot repetă de când mă știu.)

   Tot de la tata am auzit că sistemul pilelor funcționa ca pe roate încă de atunci. El a făcut fotbal, apoi box și a ajuns, cumva, cu teniși în picioare, și prin top 3 la un maraton. Însă totul s-a terminat o dată cu tinerețile lui, căci și atunci fiii, nepoții și verii aveau prioritate în anumite ramuri. Și, din aceeași sursă, că la bărbați, erau în vogă tatuajele trase în armată. Nu știu dacă v-am spus, dar talentul la desen cred că l-am moștenit de la tata, el fiind mare meșter de tatuaje (culmea, fără niciunul pe propria piele). Le făcea, în armată, cu acul de cusut. Unii voiau femei goale, alții zaruri, sticle de băutură și cruci pe piept. Cel mai șmecher a vrut un tatuaj-maieu, numai cu marginile creionate definitiv pe piele.
   -Oribil, zise tata. 
   -Te tai, să moara mama, Dorulețule. Nu te mai vede mă-ta la față, te îngrop aici, la Constanța.
   Și i-a băutut maieul derbedeului pe piept, de frică. 
   -Era ditamai bolovanul, îmi povestea tata. Îmi era frică de el, mai ales când nimeream amândoi la curățat cartofi. Eu dacă aveam 70 de kile, el bătea ușor 150.
   -Câți cartofi curățai? întrebam și eu (întrebare fix ca nuca-n perete, așa-i?). Un sac?
   -Ohoho, se amuza tata pe seama mea. Un sac era încălzirea numai. Curățam la cartofi de mă săturam numai curățându-i și seara nu mai beam decât ceai. 
   -Și vă dădea prăjitură la masă? înaintam eu întrebarea-nucă cu numărul doi.
   -Marmeladă numai.
   -Bună, bună. E bună marmelada, ziceam cu gândul de-atunci numai la marmeladă.
   -Bună, da, bună! spunea și tata observând că m-a pierdut.

   Lucru interesant auzit, deși se tot vehicula că atunci toată lume muncea și care nu voia, hopa la zdup, este cel conformă căruia foarte bine o duceau cântăreții amatori. Aveam un vecin, Pictor, Dumnezeu să-l ierte, chitarist amator ce trăia numai din cântat. Iar mama lui, mare ghicitoare (însă din cele high class, frecventată numai de lumea bună), la fel, nu avea nicio ocupație. Talentatul nostru Pictoraș, fiu nelegitim al celui mai mare moșier din localitate, bărbat blond, dotat cu ochi albaștri, zdrăngănea toaaată ziua la frumoase lui chitară, sărind dintr-un chef în altul. Fără să-l bage nimeni la pârnaie, fără să-l controleze careva...

   Poveștile auzite despre epoca respectivă vă imaginați că sunt cu nemiluita. Probabil ați auzit mai multe și mai interesante decât mine, nu mă îndoiesc de asta. Mă opresc aici, amintind de faptul că Mircea Hodârnău va lansa, pe data de 17 mai, cartea Speranțe pe cartelă, la Casa Gazelor Naturale din Mediaș. Ce găsim în ea? Poveștile a patru tineri din Mediaș ce-au îndrăznit să se ridice împotriva regimului ceaușist. Eu am s-o citesc cu siguranță, mă aștept să fie spumoasă și demnă de menționat și în recomandările de la sfârșitul acestei luni.



Comentarii

Dorina a spus…
Mama, ce mi-a placut postarea asta!!!
Si mie imi povestesc ai mei cu nostalgie de nea Nicu, ei erau mari fani :))
Eu chiar nu inteleg cum pot sa regrete acele timpuri si incerc sa le expun cate avantaje au acum comparativ cu atunci, insa de fiecare data imi intorc vorba si tot ca ei ramane :))
Ce m-a amuzat faza cu tatuajul, nu mai pot de ras.
Si mie imi mai povestea tati din armata, ce vremuri grele erau atunci. Imi povestea ca nici apa nu aveau cand se duceau in "deplasari "(nu mai stiu cum se numeau, am uitat cuvantul), beau cand gaseau un izvor si apoi depozitau si in canistre goale si o beau si asa cu miros de benzina mai tarziu :(
Si cate si mai cate...
Mei mi se pareau povesti din carti, dar chiar sunt intamplari reale.
De bunici nici nu mai vorbesc prin cate au trecut. Si noua azi ni se pare greu sa ne miscam fundul sa facem nu stiu ce chestii usoare si ne simtim stresati. Am ajuns rau :))))
Ca sa inchei: mi-a placut si sa mai scrii asemenea amintiri, ador sa citesc :)
Mi-ar placea sa ne intalnim si sa-mi povestesti face to face, as fi fascinata :)
Te pup!
Alina a spus…
eu l-am cunoscut pe nea Nicu vreo 4 ani, asa ca postarea m-a uns pe suflet :).

sunt curioasa cum e cartea pe care ne-ai recomandat-o.
coco a spus…
eu am cunoscut bine sistemul! chiar nu-i duc dorul, oricat de greu ar fi acum!!!
ilda76 a spus…
Desi le stiam pe toate acestea (aveam 13 ani si jumatate in dec. 1989), le+am citit cu placerea si savoarea noutatii. Asta pentru ca te pricepi tu sa povestesti!

Voi cauta cartea. Ca sa ma asigur ca nu uit, ii voi spune lui Alex (noi doi, laolalta, facem cat unul foarte bun!)...
Pupicei, Aurora draga!
Ilda
Lavender Thoughts
Toma Aurora a spus…
Dorina, să știi că-n realitate nu sunt foarte vorbăreață. Ultimul băiat cu care am ieșit a fost surprins să afle cât de tăcută sunt, mai ales că-mi spiona blogul și se aștepta să turui non stop (și mai ales despre haine și cosmetice). Îmi place mai mult să ascult, să rețin anumite detalii și apoi să mă folosesc de ele când scriu. Am observat că mai toți prietenii mei sunt foarte buni povestitori, guralivi,amuzați. Fiecare în felul lui. Prietena mea cea mai bună e incredibil de vorbăreață și amuzantă. Mă fascinează umorul ei, mai ales că ea nu râde la glumele ei. Dar am și eu momentele mele bune, în care mă întrec în povestit! Eu zic că într-o zi tot ne vedem noi și vorbim despre toate! Te pup și eu!
Toma Aurora a spus…
Alina, înseamnă că tu ai ceva amintiri la bord. Aștept și eu să citesc cartea, presimt că e deosebită. În general mărturiile celor din rezistență au lipici la mine. Am pierdut șirul numărului cărților despre lagăre, deținuți politici, supraviețuitori ai anumitor regimuri. Mi se pare greu până și să mă pun în locul lor, d-asta e fascinantă puterea pe care numai câțiva dintre noi o au cu adevărat iar eroismul lor nu poate fi imaginat ori mimat oricât am încerca.
Toma Aurora a spus…
Coco, interesant e faptul că mulți îi duc totuși dorul. Cred că avea și părțile lui bune, dar ce-nseamnă un loc de muncă asigurat în fața libertății pe care o avem în ziua de azi? Totul pălește în fața libertății. Poți să ai grămezi de bani, dar dacă nu poți părăsi granițele pentru a descoperi restul lumii, dacă nu poți publica ceva fără să treci prin n puncte de verificare, dacă nu te poți relaxa, seara, la un „cico” cu un grup de prieteni, dacă nu te poți tolăni în fața televizorului un weekend întreg, după o săptămână de foc, la ce bun acel loc de muncă asigurat? E dificilă treaba, nu sunt de condamnat nici cei care momentan trăiesc în sărăcie, iar atunci duceau un trai cât de de cât decent. Suntem împărțiți, asta este.
Toma Aurora a spus…
Atunci, Ilda, sigur ai fost pionier. Nu mă înșel, nu? Poate ne pregătești o postare despre începutul adolescenței tale, din timpul ultimilor ani ai regimului. Cu tot cu detalii spicy. Ai putea face o comparație cu stilul de viață al elevilor tăi. Eu cred c-ar ieși ceva tare interesat, ai putea trata postarea ca pe un tag. Dacă vrei, fac eu o listă cu întrebări! :D
ilda76 a spus…
:)))) Ce provocare imi lansezi! O accept! Faci lista de intrebari?
Alex e aici langa mine si spune ca"are el de zis vrute si nevrute pe tema asta, eu sa scriu doar"! Facem coproductie! :)))
Te pupacesc!
ilda76 a spus…
Sigur ca am fost pionier! La Mausoleu, la Marasesti am dobandit aceasta calitate! :))
Toma Aurora a spus…
Perfect! O să pregătesc una, promit! :D
Mihaela Pojogu a spus…
Din cei care au prins perioada de atunci degeaba sunt multi daca nu au darul de a povesti asa cum faci tu, am ascultat si eu povesti de la rude, dar ca si la bancuri nu le pot reproduce. Trebuie sa poti si sa stii sa le dai savoare. Abia astept sa vad ce va iesi din colaborarea voastra Aurora-Ilda-Alex! :) xo
Allesandra a spus…
Mi-a placut foarte nmult postarea ! Mi-a amintit de bunica mea,care mereu seara inainte de culcare trebuia sa imi povesteasca cum era "pe vremea ei " ,cand a fost ea tanara . Mi-e dor de vremurile cu bunica ! Te pup