Recenzie: Doctorul Pascal // Emile Zola

    Nu întâmplător am ales să închei anul cu opera lui Emile Zola, Doctorul Pascal. Fiind ultima carte din ciclul Les Rougon-Macquart, ea este unica din întreaga serie în care se trag concluzii şi se oferă un plus de detalii despre eroii celorlalte nouăsprezece volume. Dacă pe oricare altul îl poţi citi fără să fie nevoie să le fi parcurs pe restul în prealabil, în Doctorul Pascal dai peste câteva pasaje pe care nu le poţi înţelege fără să fi citit bogatul ciclu al romancierului. Închei anul, aşadar, cu o carte a concluziilor.

    Emile Zola este autorul meu preferat însă nu a apărut până acum la rubrica destinată lecturii. Cum am deschis primele pagini ale cărţii pe care o prezint azi, am dat cu ochii peste arborele genealogic al familie Rougon-Macquart, asupra căruia am zăbovit. Am citit restul volumelor din acest ciclu, dar nu în ordine cronologică, ci în funcţie de cum le-am găsit prin librării. În mare mi-am dat seama cine era frate cu cine, dar nu ştiam precis toate gradele de rudenie dintre personaje. Asupra acestui arbore genealogic se concentrează şi doctorul Pascal, membru al familiei, încercând să afle dedesubturile eredităţii.
    Mai exact, nonconformistul medic, retras undeva într-o aşezare frumoasă alături de nepoata Clotilde şi slujnica Martine, doreşte să demonstreze că familia sa a dat naştere unor urmaşi tot mai slabi fizic, dar mai ales psihic, unii dintre ei fiind de-a dreptul stranii. Aceşti urmaşi nu întâmplător s-au născut astfel, ci datorită unor împerecheri nepotrivite, ajungând să aibă cele mai proaste părţi ale strămoşilor lor. 
    Clotilde, deşi îşi stimează nespus unchiul, ajunge să aibă îndoieli asupra studiilor acestuia, apropiindu-se tot mai mult de Biserică, la presiunea bunicii sale şi a Martinei. Pascal, om de ştiinţă, se revoltă când observă îndepărtarea fetei de adevărul ştiinţific, iar armonia prezentă în casa lor începe să se uzeze.
    Emile Zola, cu acelaşi talent întâlnit în fiecare operă, face o figură excepţională şi de data aceasta, prin luxul de amănunte prezentat. Descrie studiile doctorului Pascal ca şi cum el însuşi ar fi medic. Precizia lui deosebită m-a frapat pentru prima oară în La paradisul femeilor, acolo unde povesteşte despre materiale textile şi obiecte de mercerie ca şi cum ar fi fost croitor timp de o viaţă. La fel, în Creaţie, prezintă viaţa de pictor, precum şi tehnicile folosite de acesta, ca şi cum s-ar fi îndeletnicit chiar el cu aşa ceva. În Germinal descrie viaţa minerilor ca şi cum ar fi fost a sa. Se transpune extraordinar în postura unei mezelărese, a unei târfe, a unui călugăr, a unei spălătorese beţive. 
    Ce e cu adevărat deosebit în Doctorul Pascal nu este relaţia sexuală dintre bătrânul doctor şi tânăra lui nepoată, ci lupta acerbă dintre un adept al ideilor ştiinţifice şi o credincioasă catolică. Zola respinge ideea Bisericii şi a hirotoniei, iar acest lucru se poate deduce din frazele ample şi convingătoare puse în gura doctorului Pascal, prin care acesta atacă adevărul biblic. Comparativ cu restul romanelor din serie, Doctorul Pascal e scris într-o manieră filosofică şi, zic eu, mai puţin naturală. În cea de-a doua jumătate a romanului se renunţă la duritatea limbajului, acesta devine firesc.
   Din legătura trupească dintre unchi și nepoata rezultă un copil, numit de autor copilul necunoscut, fără a i se atribui un nume. Nu-i o scăpare, e cel mai frumos detaliu al povestirii. Ultimele pagini ale romanului sunt o adevărată încântare, reuşind să redea esenţa vieţii. Oricât de mizerabilă ar fi aceasta, ea renaşte pură prin fiecare prunc. Nici nu mai contează natura relaţiei dintre părinţii copilului, el fiind, prin simpla sa existenţă, perfecţiunea, startul perfect curat. Autorul, prin personajele sale, se întreabă cum va fi oare acest copil? Va fi un manipulator, un beţiv, un degenerat? Va moşteni geniul tatălui, frumuseţea şi blândeţea mamei? Copilul necunoscut poate fi ramura sănătoasă ce va regenera familia sau poate fi un alt vlăstar bolnav. Nimeni nu ştie, în asta constă farmecul existenţei.

    Acesta este gândul cu care doresc să închei anul 2016, un an care pentru mine a fost unul foarte bun, deşi a fost presărat cu ceva probleme de sănătate şi mici chestiuni financiare mai puţin roz. Viaţa e un simplu ciclu şi depinde doar de noi cum îl trăim. După noi vor veni alţii, aşa cum şi noi am urmat altora. La scară mare nu putem face nimic, suntem egali, având fiecare o singură viaţă. La scară joasă, ne putem diferenţia prin faptele noastre, prin ambiţii şi prin felul în care alegem să trăim acest scurt popas în istoria umanităţii.
  
   Găsiţi cărţile lui Zola în toate librăriile mici sau mari, la raftul autorilor clasici. Online le puteţi găsi la reducere pe Libris, Elefant şi eMag.