duminică, 3 iulie 2016

Cea mai mare oră de sport, în familie!



   Nu m-am născut cu drag de sport în sânge, aşa a fost să fie! Mişcarea a devenit parte din viaţa mea mai târziu, pe la 20 de ani, şi am îmbrăţişat-o atât de strâns încât acum mi-a devenit organ. Nu am fost copilul care a învăţat de mic să meargă cu bicicleta, să joace tenis sau să se julească în genunchi la jocuri cu mingea, toate astea le-am făcut târziu, sunt exemplul viu al expresiei Niciodată nu-i prea târziu. Şi cu toatea astea, sportul a existat în viaţa mea încă din primii ani de viaţă. m-am lovit de dânsul şi pentru a vă convinge de asta e musai să vă povestesc câteva secrete de familie.

   Pe vremuri
   Tata s-a născut sportiv şi chiar şi azi, la 60 de ani, n-are stare până nu se plimbă câţiva kilometri în fiecare zi, pe ploaie, vânt sau 40 de grade la umbră. Tata a tânjit ca eu să devin atletă, iar soră-mea să facă sport de echipă. Ne antrena în fiecare zi cu aceeaşi îndârjire cu care ne punea să învăţăm toate capitalele lumii. Curtea devenea stadion olimpic în fiecare weekend şi-mi amintesc cum improviza un gard pentru sărituri, cum ne-a făcut groapă de nisip şi cum ne punea să alegăm de-a lungul viţei de vie. Aleargă tare, tare! mă încuraja, iar eu mai că mă prăpădeam plângând. Văzând el, tata, că n-are cum să scoată o Merlene Ottey din mine, m-a trecut pe sporturi statice, dar nici darts-ul, nici jocurile de cărţi și nici trasul cu arcul nu se prindeau de mine. Iarna nu-mi plăcea să mă dau cu sania, ci să fiu trasă de cineva. Iar tata a făcut el o şmecherie, a profitat de faptul că-mi plăceau animalele şi mă punea să le plimb cu sania. 
   Mama e personajul antagonic tatei. Cu excepţia sporturilor de bucătărie (aruncatul legumelor în cratiţă, răsucirea sarmalelor şi înpachetarea cornuleţelor cu nucă) nu prea se poate lăuda cu altceva. Dar în domeniul ei excela şi pot spune că a făcut treabă bună şi în cariera de didact. Încă de mici ne punea la întrecere, la proba de înfulecat bunătăţuri. Aici mă descurcam onorabil, era o fetiţă slăbuţă care dumica tot ce i se punea în farfurie. Cu toate acestea nu am câştigat niciodată medalia pentru viteză, căci mâncam foarte încet.
  Sora mea fost ca şi tata, naţie de sportiv. La şcoală era cea mai bună nu doar la învăţătură, ci şi la educaţie fizică. Căpitanul echipei de handbal, căpitanul echipei de volei... căpetenia oricărei echipe din care făcea parte. În copilărie era cea cu iniţiativă când venea vorba de jocuri dinamice. A inventat hockey-ul cu beţele şi ligheanul, aruncarea cu coceni şi a fost pionier pe stradă la furatul de păpuşoi. 
    Colegii de joacă erau toţi băieţi, prietenii mei din copilărie făceau ce făceau şi evitau activităţile sportive atunci când ne întâlneam şi tot ce voiau era să ne jucăm cu păpuşile. Aşa că le lăsam lor frumoasele din plastic cu păr lung şi mă jucam în voie cu maşinuţele lor. Aveam pată pe o basculantă XXL, în care mă urcam şi făceam carting pe povârniş.
   Profesorul de sport nu zic că n-a încercat să mă convingă să fac sport, dar de fiecare dată apelam la dreptul de veto, scutirea medicală! În copilărie pot spune că am trecut prin apa sportului, ca o raţă de pielea căreia nu reuşea să se lipească.

   Acum
   Pe tata l-am pus să-mi facă o potecă cum trebuie prin grădini, ca să am pe unde alerga atunci când sunt acasă. Când m-am apucat eu de alergat, îmi era foarte ok să mă desfăşor prin oraş, dar la ţară toată lumea se uita ca la crucea nouă când mă vedea alergând în sus şi-n jos fără o ţintă precisă.
   Pe mama am rugat-o să mai taie din antrenamentele culinare cu cartofi prăjiţi şi să mai învârtească şi-o salată la fiecare masă. Excelenta sportivă în bucătărie s-a ţinut de treabă, iar mesele servite în familie au devenit şi ele prietenoase noului meu stil de viaţă.
   Pe sora mea am luat-o direct în echipă, am făcut-o colega mea de alergat, pilates, aerobic. Cu ea am mers prin săli de sport, am alergat prin Dristor şi am bătătorit poteca tatălui. Împreună facem ore lungi de cardio, fierbând ca melcii în propria transpirație.
    Iar prietenul meu de joacă a devenit partenerul meu de viață, împreună explorăm locuri noi cu bicicletele și mergem pe jos ore întregi. 

   În viitor
   Nu îmi fac planuri pe termen lung și mă gândesc la viitorul apropiat. 2016 e al șaselea an consecutiv în care Dolce Sport organizează caravana Mișcarea face bine, sub forma unui festival sportiv gratuit, intitulat Cea mai mare oră de sport. Pe 4 iunie evenimentul a avut loc în București, iar peste câteva zile, pe 9 iulie, terenul de joacă se mută la răcoare, în Brașov. Cea mai mare oră de sport va avea loc în Piața Sfatului, iar ca practicant înfocat de sport, nu-mi doresc să o ratez.
   Activitățile sunt diversificate, pentru a satisface un public cât mai larg. În cadrul claselor de fitness, femeile pot învăța cum să-și tonifieze corpul pentru a arăta impecabil în costumul de baie, copiii pot învăța să meargă cu bicicleta de la instructori specializați, în cadrul Kids BikeSchool, iar iubitorii de mișcare de orice vârstă pot lua parte la cele două curse caritabile, una de 4km și cealaltă de 7km. Fundația Telekom și smartatletic vor dona suma de 4 euro pentru fiecare participant la cursele de cros. În 2015, 20 de copii bolnavi de cancer au primit tratament gratuit în urma acestui festival de sport. Evenimentul este gratuit pentru toată lumea, așadar putem veni însoțiți de întreaga familie sau cu toată gașca de prieteni. Startul celei mai mari ore de sport se dă la 9 dimineața și se încheie la 21.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...