Vedetele din viețile noastre

   

sursă foto: Izak Zenou (ilustrator)

   Când eram prichindei ne doream cu toții să fim în lumina reflectoarelor și până și cei mai timizi dintre noi simțeau o satisfacție aparte atunci când urcau pe scenă la festivitatea de final de an școlar și se trezeau, după încheierea actului, recompensați cu ropote de aplauze. După zeci de ani de-atunci, realitatea ne-a demonstrat că foarte puțini au fost meniți scenei și reflectoarelor adevărate și că o mare parte din noi nu și-ar dori o viață publică. Însă asta nu ne scutește de lumina reflectoarelor, căci fiecare dintre noi este vedeta vieții sale și obligatoriu această vedetă are parte de lumini de scenă care de care mai ghidușe.
   Și pentru a vă demonstra toate acestea vă invit într-o călătorie virtuală într-o zi din viața mea de vedetă închipuită, de protagonist entuziasmat de contractul semnat pentru a juca în filmul vieții până la ultima secvență.

   Nu-i tocmai frumos să mă trezesc dimineața în lumina reflectoarelor, dar de la o vreme, de când se luminează tot mai târziu afară, sunt obligată să aprind becul în cameră. Deși sunteți obișnuiți să vedeți apariții impecabile în astfel de lumini, primul reflector mă ia adesea prin surprindere, ciufulită și dormind pe mine. Adesea becul luminează intermitent pentru câteva clipe, dovadă că s-o fi speriat și dumnealui de vedeta somnoroasă ce nu se grăbește să-și deschidă larg ochii.
   În lumina primului reflector rămân preț de un ceas, timp în care are loc tunarea, scularea din morți, înviorarea, trezirea mea ca femeie. 
   -Incredibil show! exclamă becul impresionat de cum monstrulețul somnambul s-a transformat în ceva vrednic de a ieși pe stradă.
   Dacă nu-s pe fugă, poposesc dimineața într-un local oarecare pentru a bea un ceai. E imposibil ca din localul respectiv să lipsească un al doilea rând de reflectoare. Nu la fel de afectuoase ca becul din cameră, căci cele din local sunt sătule de la atâtea vedete văzute. Până să mă așez eu la masă estimez c-au mai numărat cel puțin două duzini de staruri incognito până la acea oră din zi. 
   -Asta cine e? N-am mai văzut-o pe aici? bârfesc ele din fel și fel de unghiuri.
   Sunt multe, imposibil de căzut la pace cu ele. Însă nu la fel de rele precum becurile de la birou. Becurile de la birou, reflectoarele drăcești, par că te țin sub lumina lor doar pentru că sunt plătite. Dacă becul de-acasă e martorul transformării mele în bine, cele de la birou aproape crapă de râs văzându-mi ochii cum se înroșesc până la finalul zilei, părul cum mi se zburlește, iar machiajul îmi curge repejor la vale, lăsându-mă doar o variantă ceva mai bună a monstrulețului somonoros din debutul zilei.
   -Dar parcă nu era chiar așa nasoală când a intrat pe ușă! chicotesc ele în timp ce trag de una singură aceiași concluzie în oglinda liftului, înainte de plecare.
   Acasă dau din nou peste refectorul meu favorit, becul din cameră. Ăsta iar luminează intermitent pentru început, semn că s-a speriat din nou, dar se calmează după ce mă spăl, mă schimb și mănânc ceva. Uneori mă suprinde cum înfulec fără rețineri, la întâmplare, tot ce găsesc în cale.
   -Bulimicele astea din showbiz! trage el o concluzie.

   Uneori, seara, ies din lumina reflectoarelor de acasă pentru câteva ore. Cel mai adesea pentru a mânca în oraș, în special în zilele în care bulimica nu are cu ce să se alimenteze acasă. În oraș, la restaurant, are loc un adevărat spectacol. Renunț la aerele mele de vedetă pentru a lăsa spațiu suficient bucatelor să se etaleze. 
   -Auzi, asta n-a fost aici și de dimineață! aud un bec șoptind.
   Hm, am nimerit tot acolo unde mi-am băut ceaiul, se pare. E bine! zic în sinea mea. Dacă m-au recunoscut, atunci aproape că m-au reperat ca starletă. Foarte bine!
   După cum începusem să vă zic, preparatele devin starurile de top ale momentului, eclipsându-mă. Simt cum mă subțiez în așteptarea lor, cu greu concentrându-mă la conversația purtată cu vecinii de masă. Iar când sosesc, explozie de bucurie în sufletul meu, mai să mă ridic și să-ncep a mulțumi mamei, tatălui și tuturor celor care au făcut ca toate acestea să fie posibile. Ce să mai: momentul meu de Oscar!
   Din nou acasă. De data asta reflectorul-bec nu se mai sperie. Ba chiar e de părere că arăt mai bine ca niciodată, satisfăcută după o masă delicioasă, pregătită să-l sting rapid pentru a plonja în pat. Așadar are program scurt în seara aceasta, iar asta nu poate decât să-l bucure. O fi el bec, dar în lumea lui funcționează tot ca un om!

   Astfel se desfășoară o zi din viața mea de vedetă, sub lumina caldă a reflectoarelor! Și ce e cel mai interesant e că spre deosebire de starurile reale, în cazul meu aprinderea reflectoarelor nu e condiționată decât de simpla mea existență. Nu e nevoie să am fani, să-mi controlez în permanență acțiunile și nici să mă spetesc pentru a reuși să impresionez printr-un act artistic. Și unde mai puneți că peste toate astea, nici la bătrânețe n-o să fie nevoie să mă retrag din carieră, căci vedetismul de care vă vorbesc e susținut, după cu vă spuneam, de un contract semnat pentru a juca în filmul vieții mele până la ultima secvență!