Anunț

   Întrerup puțin șirul de articole specifice paginii mele pentru a vă prezenta cazul lui Alex. Nu e o solicitare primită pe mail (deși de fiecare dată am sprijinit campaniilor umanitare, indiferent de sursa din care solicitările au provenit). Alex a fost colegul meu de facultate. El era mai mic decât mine cu un an, din punct de vedere al anului universitar, însă biologic avem aceeași vârstă: 25 ani. Mi-l amintesc perfect pe holurile Facultății de Istorie așa cum îmi amintesc de aproape toți colegii pe care i-am prins de-a lungul celor 5 ani petrecuți pe băncile Universității București, fie ei mai mici sau mai mari.

   Vestea despre boala lui m-a luat prin surprindere. Mă gândeam, văzând fotografia, că a participat la ceva răzvrătire tipică Facultății de Istorie, căci acolo tot timpul luau naștere proteste, mici revoluții, se porneau petiții... Ce să mai, ca-n toate facultățile de istorie! Însă era o altfel de veste, una tristă, prin care o colegă de-a noastră anunța situația medicală a lui Alex: 

„Alex are 25 de ani, cancer și doar pe mama lui care de curând și-a luat concediu fără plată pentru a-l putea însoți pe Alex în fiecare zi la chimioterapie. Evident, chinurile lor nu sunt doar fizice și sufletești, ci și financiare. 

Alex are 25 de ani, cancer și un război de câștigat. 
Eu am 24 de ani, o ură puternică față de neputință și credința că oamenii pot face lucruri magice împreună. Nu cunosc oameni bogați cărora pot să le cer bani pentru Alex, așa că vă rog pe fiecare dintre cei care citiți acest mesaj să dăruiți din puținul vostru pentru sănătatea lui Alex (fie într-una dintre cutiile pe care le-am amenajat în biblioteca și secretariatul Facultății de Istorie, fie direct în contul lui Alex: Alexandru Jurcan, BCR - RO19RNCB0746088646290001).

Vă rog să spuneți povestea lui Alex mai departe și vă invit să vă gândiți ce sens, dar mai ales ce consecințe, are neutralitatea într-un război ca acesta.”

   Eu vă rog, în măsura în care vă permiteți, să aduceți un mic ajutor financiar acestui băiat nu doar isteț ci și foarte tânăr. Numai când mă gândesc că avem aceeași vârstă iar grijile mele legate de ziua de mâine sunt cele legate de hainele pe care am să le port ori ce-am să-mi fac de mâncare la prânz, mă simt datoare să-l ajut într-un fel. Și financiar, dar și făcând cunoscută povestea lui, mai ales că am la îndemână acest canal, blogul. 

   De asemenea, țin să întăresc și eu rugămintea colegei de la care am aflat trista veste și să vă rog, în măsura în care timpul vă permite, să distribuiți anunțul pe paginile voastre.