miercuri, 19 martie 2014

Mai are teatrul vreo speranță?



   Din nou despre teatru.
   Am încercat să-mi amintesc ceva legat de primele contacte cu sălile de teatru. Nimic nu m-a mișcat suficient de tare încât să merite menționat în articolul de față. Mi-am amintit întradevăr de prima piesă văzută, de prima oară când tot publicul spectator s-a ridicat în picioare ca să aplaude, de un moment în care unii făceau bășcălie de actorii de pe scenă, de niște bilete foarte ieftine și totuși, de multe ori, rămase nevândute.
Mai vii mi s-au părut amintirile culese din cărți. Ce ziceau alții despre teatru. Despre cum era el în trecut și ce reprezenta. În operele lui Balzac era un punct de întâlnire obișnuit, pentru toți oamenii epocii. Nu doar pentru elita sclifosită, nu doar pentru finii intelectuali. La teatru mergeau masele, așa cum le cunoaștem cu toții: gălăgioase, guralive, murdare, amestecate. Și la teatru se petreceau atâtea și-atâtea, pe lângă vizionarea reprezentațiilor date: se bârfea, se legau prietenii, se aranjau partide, se combinau femeile de moravuri ușoare cu burtoși însurați, se trimeteau ocheade și scrisorele anonime, se dădeau lupte de onoare, se admirau toaletele doamnelor, se stabileau orele cinelor și ale meselor de ceai de a doua zi. Așadar teatrul era o inimă ce bătea cu putere în trupul agitat al vieții sociale.
   Anii ăia au trecut. Socializarea s-a dat cu fundu-n sus și interacțiunea directă a devenit mai mult așa, o dovadă de comportament vintage. Azi se stabilește totul ori la telefon ori pe Facebook. Iar epicentrele fizice ale vieții sociale... Despre ce epicentre este vorba în această propoziție?!

   Și, totuși, cine mai merge azi la teatru? Nu-i numărăm tocmai pe degete, dar nici cu nemiluita nu sunt. Să-i luăm pe rând: sunt rudele și prietenii actorilor, care merg să-i susțină ori să-i observe în postrura de artiști în acțiune, sunt tineri care vor să pară cool, mulți dintre ei, din nefericire, prea puțin interesați cu adevărat de teatru, sunt oameni în toată firea care vor să pară culți și care, evident, trebuie să frecventeze teatre, săli de operă și cafenele cu dichis pentru a-și păstra statutul. Și sunt, întradevăr, și iubitori de teatru. Unii mai nostalgici, alții mai aerieni, destul de simplu de detectat căci nu-și mută ochii de la scenă în timpul spectacolului. Și privesc umili și emoționați.
   De ce-a murit interesul pentru teatru e destul de simplu de explicat. Unii zic că s-ar fi umplut țara de proști și d-aia nu mai merge lumea la teatru. Nu cred că s-a umplut de proști, așa, peste noapte și mult mai probabil e ca teatrul să fie cel care s-a îndepărtat de oameni. În primul rând pentru că societatea s-a transformat și-a devenit avidă de nou, de interesant, de orice lucru care palpită. Iar teatrul românesc a rămas pe loc, și-a păstrat în mare parte numele grele (le-a conservat, ca s-o spunem mai voalat) și n-a scos la rampă nume noi pe care lumea să le îndrăgească. De aici și marele boom al tinerilor actori voiajori, care-au zburat de pe scenele teatrului pe cele ale sălilor în care se țin reprezentații stand-up.
   Umorul și drama de pe scenele teatrelor românești nu țin pasul cu umorul și drama din producțiile celebre în zilele noastre. Nu-i de vină tehnologia. Nu-i de vină nici omul, căci el tot timpul s-a transformat, a iubit și-a abandonat, orientându-se înspre altceva mai intrigant. El nu mai gustă umorul din O scrisoare pierdută, îl plictisește. Să spunem despre omul ăsta că-i needucat sau că s-a educat înspre un alt tip de umor? Depinde pe cine întrebi, însă adevărul e întotdeauna undeva la mijloc.

 Cam mult am vorbit despre teatrul la modul general așa că, pentru a vă stârni din nou interesesul, voi trece la un subiect de actualitate: Teatrul Evreiesc de Stat. Am mers acolo, prima oară, în decembrie 2012, la o piesă cu Maia Morgenstern: Miss Daisy și șoferul ei. Lumea râdea și nu prea. Mai mult pentru că era Maia pe scenă și, evident, toți eram încântați s-o vedem. Eu am râs și nu prea, ca să vă lămuresc. În decembrie 2012, Teatrul Evreiesc n-arăta nici excelent, dar nici urât. Mie mi-a plăcut, de ce să mint, și am stat un sfert de ceas cu ochii-n stânga și-n dreapta, să-i admir interiorul. Vin într-o seară de la teatru (alt teatru) și mă ia tata:
   -Ai fost la teatrul ăla de l-a luat vântul?
   -Nu, măi tata, ce-ai? mă răstesc eu puțin. E nou teatrul, ce vânt să-l ia?
   -Teatrul ăla, la Maia Morgenstern acolo, l-a cam luat vântul. Au dat la știri!
   Eu nu văzusem știrile și știam că tata le înfrunzește de te ia groaza. Dar așa era, vântul furase căciulița teatrului și l-a lăsat cu capul gol în plină iarnă.

   -A dus vântul acoperișul la mall, că tot n-avea mall-ul acoperiș! râdea tata ca să mă enerveze.
   -Hai, măi tata, ce știi mata? Ce să facă și ei, săracii, cu banii ăia puțini. Tu știi cât e biletul?
   Și-atunci mi-a picat fisa. O altă fisă! Deși biletele la teatru sunt ieftine nu se îngrămădește nimeni să le cumpere. Ca la concertele de la Sala Palatului, de pildă. Că acolo se face show și dacă nu e show e plictiseală și apoi, dacă e plictiseală, atunci mai bine nu stăm cuminței acasă? Vă imaginați totuși cât de tristă ar fi situația dacă n-ar fi măcar numele astea mari care să te atragă la teatru: un Beligan, un Mălaimare, o Maie Morgenstern, în situația în care tinerii din teatru sunt mai anonimi decât bloggerii? Pe noi, de ce să ne ascundem după deget, ne mai oprește câte cineva pe stradă să ne zică: A, tu ești fata cu blogul, îmi plac hainele tale! Chiar dacă nu ne cere nimeni autografe, măcar avem și noi porția binemeritată de vedetism. Înapoi la tinerii din teatru, acum. Mă uitam pe niște liste cu distribuțiile pentru niște piese. În afară de cei săriți de 40+, pauză, pauză, pauză. Nu auzisem de nimeni. Am mai întrebat și pe unul și pe altul. Pauză și la ei. Nimeni nu știa nimic.
   -A, ba da, uite pe ăsta îl știu din reclama aia cu covrigei Boromir de la tv! îmi zice cineva.
   -Și ăsta, ăsta joacă în videoclipul de la Vama! zice altul.
   Și asta, evident, după ce i-au văzut urând pe scenă, căci altfel, doar după nume, nu putură fi identificați.


   Pentru a contura o concluzie frumoasă, legată strict de speranța pe care cred eu c-o mai are teatrul zilelor noastre, spun atât: consider că e nevoie de o generație nouă scoasă în față, promovată prin afișe, reclame tv și toate cele. Într-o pădure e mereu nevoie de puiet, crescut nu neapărat la umbra marilor stejari. Recent am văzut o piesă de teatru c-o fată de 16-17 ani în rol principal. A cărei față a fost pusă pe afiș. Afiș lipit în multe locuri publice. Și numele ei trecut deasupra a două nume celebre. Și chipul ei rămas viu în mintea mea. Iar mâine, dacă o voi vedea pe stradă voi spune: Ah, ea e X care a jucat în Y. Aș vrea s-o văd și-n Z! Și la piesa respectivă toată sala a fost în picioare. Nu un minut, nu două, ci foarte multe căci nu-mi mai simțeam palmele de la aplaudat și nici tălpile de la statul în picioare. Și-așa se crește frumos un actor de teatru. Nu obligatoriu în rol secundar, în spatele unui maestru.  Noi vrem să-l cunoaștem de tânăr, pentru că și noi suntem tineri, iar tinerilor le place între tineri.
   În rest, nu cred că-i vorba neapărat de un retard al teatrului în fața tehnologiei, căci întotdeauna se vor găsi amatori de teatru. Fie ei și dintr-aceia ce se doresc a părea școliți, ciopliți, deasupra gloatei ignorante. Cât despre Teatrul Evreiesc, problemele sale fizice, legate de clădire, cu puțin efort se vor rezolva. Celalte probleme, de interior, despre care Maia M. vorbește- publicul care nu înțelege exact toate dedesubturile evreismul, au și ele soluții. Poate o piesă de teatru în care să ni se explice într-o formă cât mai atractivă unde greșim ca și spectatori. Poate o apropiere mai mare între actori și public, manifestată prin întuniri periodice, cu acces larg....



 


   
    Mai multe informații despre Teatrul Evreiesc de Stat găsiți pe pagina de Facebook Teatrul Evreiesc de Stat și pe pagina de facebook Maia Morgenstern
   Articol scris pentru Spring SuperBlog 2014.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...