sâmbătă, 22 martie 2014

Elevul român. Încotro?



    Un om drag îmi spune într-o seară:
   -Am văzut copiii trecând de dimineață înspre școală, cu flori pentru profesoare. Nu ți-e dor de școală?
   I-am zis că nu, foarte hotărâtă, amintindu-mi de anii în care școala n-a însemnat nimic altceva pentru mine decât o competiție. O competiție seacă în care trebuia să iau premiul întâi, să nu fac școala de râs pe la olimpiade, să iau BAC-ul cu cel puțin 9,50 pentru că altfel nu eram elev deștept, să nu trec la cu taxă în timpul facultății, să trec încă 5 ani de pragul psihologic de 9.50, considerat a fi nivelul obligatoriu de depășit dacă vrei ca lumea să te ia la ochi ca făcând parte din tabăra celor buni.
   Am făcut parte dintr-una dintre ultimele generații care n-au pocit numele poetului național numindu-l Emineschoo și nici nu l-au făcut bulangiu pe Ștefan cel Mare, pe motiv că se purta cu plete în vânt. Pe vremea mea, ca să zic așa, dacă nu erai printre primii, de top 3, atunci erai prost. Clar prost! Nu conta că ai o voce de aur sau că ești singurul în stare să facă șpagatul. Erai prost pentru că o dădeai în bară la geometrie, te bâlbâiai într-o veselie la orele de literatură ori nu știai care-i diferența între petale și sepale. Noi, ăștia considerați a fi deștepți, eram tot timpul favorizați, primeam cele mai bune manuale, iar dacă se întâmpla să nu prea știm ceva, eram lesne păsuiți până data viitoare. S-a păstrat acest obicei și la master, motiv întemeiat pentru a afirma că școala românească nu-i altceva decât o glumă până la capăt.

   În ziua de azi, elevii s-au mai șmecherit puțin însă s-au șmecherit prost. În loc s-o ia pe calea cea bună și să se orienteze înspre ceea ce știu să facă mai bine, aleg să ignore toate aptitudinile pe care le au, în primul rând luându-ne exemplu pe noi, ăștia din generațiile trecute care, ce-i drept, n-am făcut mare lucru cu școala. Ori poate asta cred ei, că nu făcurăm nimic. Or, dacă e să mă întrebați pe mine, poate că mulți dintre cei buni și foarte buni la școală n-au ajuns să lucreze în domeniile visate, însă mare parte din noi ne descurcăm, facem ceva frumos și, spre norocul nostru, reușim să supraviețuim financiar și datorită sârguinței de care am dat dovadă pe vremea când eram învățăcei. 
  Trăgând un fel de concluzie, niciodată n-am considerat că am făcut școala de pomană. Regret că am crescut cu această convingere confrom căreia nivelul de inteligență al unui copil se măsoară prin calificative, dar nu-mi pare rău de orele sacrificate pentru studiu. Sunt mulțumită în sinea mea de tot ce-am acumulat, de faptul că știu puțin din fiecare, că nu mi-e frică să o dau în bară când un copil mă roagă să-i traduc ceva ori să-i fac tema la română. Înseamnă c-o să fiu de folos și copiilor mei, iar ăsta e un mare câștig.
   Am ajuns la punctul în care mă gândesc la mine în postura de părinte, așa că să-i luăm și pe părinți la puricat. Tot pe vremea mea, dacă luai premiu, tata-ți lua ceva fain la final de an. Mie nu mi-au luat niciodată nimic, nici nu l-am șantajat vreodată cu așa ceva. Ori te ducea la mare în vacanță. Ei bine, prima oară am fost la mare pe banii mei, deci n-am avut niciun câștig din punctul ăsta de vedere. Azi, indiferent de situația școlară, mai toți copiii primesc ceva: laptopuri, tablete, telefoane (mai) inteligente (decât ei). Eu una, nu le-aș lua! Și nu prentru că mi-ar veni cu un 3 acasă, ci pentru că m-aș aștepta să-și dea măcar puțin silința ca elev: să se țină măcar de o limbă străină, să știe să scrie corect, să aibă habar ce s-a petrecut, măcar în mare, în istoria românilor, să aibă idee unde e Cuba pe hartă și alte noțiuni elementare. Și, obligatoriu să nu vină cu texte gen : În ziua de azi nimeni nu mai ia BAC-UL ori Are proful de chimie ceva cu mine. Elevul se educă, în primul rând de acasă, pentru că asta-i îndatorirea principală ce-ți conferă statutul de părinte. Iar părintele știe foarte bine ce-nseamnă să fii elev, că doar a trecut, la rândul lui, prin așa ceva.

   Discuția s-ar putea prelungi la infinit însă mă opresc pentru a enumera ideile mele cu privire la repararea situației elevului român contemporan. În primul rând, obligtoriu trebuie ghidat înspre ce-i place. Părintele trebuie să observe asta, în primul rând. Apoi profesorul. Dacă băiatului îi place fotbalul, ia-l cu:
   -Da, tata, ține-te de fotbal, dar vezi să treci și la matematică, ca să n-avem apoi probleme!
   Și nu cu:
   -În ziua de azi ajung fotbaliști numai copiii cu bani. N-ai tu vreo șansă!
   În felul ăsta spulberăm copilului singurul vis și ne trezim cu el total deziteresat, semi-analfabel și toate cele.
Apoi, se practică în multe școli o formă agresivă de defavorizare a copiilor săraci, nu doar de colegii care râd de ei, ci și de profesori. Eu am trecut printr-o astfel de școală și-mi amintesc că mulți copii săraci abandonau școala din cauză că se făcea mișto pe seama lor. Aici, profesorii ar trebui să-și dea singuri câteva palme între ei și să facă cale întoarsă înspre cei 7 ani de-acasă. Tot domnii de la catedră ar trebui să aibă ceva milă pentru un copil care excelează la alte materii, dar la altele nu se pricepe. Eu n-aș lăsa corigent la matematică un copil care se descurcă bine la restul materiilor, doar pentru că nu-i plac cifrele și unghiurile ascuțite. L-aș trece cu-n 5, că nu s-o face gaură în cer. Astfel aș evita să se facă bășcălie de el prin clasă ori să-i complic viața acasă. Școala trebuie să urce copilul nu să-i taie craca de sub picioare și să-l întoarcă împotriva ei. 
   Și-aș mai lucra puțin la sistemul de premiere, aș desființa celebrul top 3, cu premiul întâi, doi și trei și aș acorda diplomele pentru fiecare materie în parte. Ca să simtă și elevul cu voce de aur că nu-i chiar un terchea-berchea, chiar dacă nu știe foarte bine care-i fauna podișului. Iar ăla cu tendițe înspre bifarea notei 10 la fiecare materie să înțeleagă din capul locului că nu există, pe lumea asta, om bun la toate. Doar așa vom scoate un oameni integri, cu locurile lor bine știute în cadrul soietății. Nu habarniști și nici fanfaroni care-și închipuie că le știu pe toate.
   Închei aici, în speranța că nu v-am plictisit  despicând firul în 444, și vă salut, ca simplu iubitor de cunoaștere și urâcios convins al sistemului școlar public românesc.



   Acest articol a fost scris pentru Spring SuperBlog 2014 iar tema a fost propusă de Reija, magazin online care oferă genți piele .

   

Un comentariu:

  1. Mi-a placut mult postarea asta.
    Stii cum spun batranii la mine la tara- "Mi-a mers la casa sufletului" :)))
    Exact asta simt si eu, tot ce ai scris tu aici.
    Nici eu nu regret ca am invatat si am fost o mica tocilara. Regret doar ca am facut masterul, ala mi s-a parut pierdere de vreme, doar pentru a mai avea o diploma in buzunar, care nu-mi foloseste la nimic.
    Si da, intotdeauna se va vedea cui i-a placut sa invete si cui nu, indiferent de ce se spune.
    Si ai dreptate si cu promovatul elevilor mai slabi la o materie si foarte buni la alta :)

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...