vineri, 7 martie 2014

3.Que (Arabes„que”)


-partea a treia-

    Iancu Ignațiu abia aflase de hotărârea primarului și, la drept vorbind, nu-i pică prea bine. Adică, vedeți voi, îi era drag și lui de Manu, însă și mai drag îi era de muierea lui. Aceasta îl iubea și nu prea pe soțul ei, care era bun cu toată lumea însă mai puțin cu ea. 
   Când muierea lui Manu era doar o copiliță, de 10-11 ani, părinții ei muriseră la râu. Numai calul căruței cu care se încăpățânară să treacă apa învolurată, alimentată cu nenoroc de zăpezile topite, scăpă cu viață. Sava rămase fără nimic, cocoțată în copertina colorată a răsposaților. Avea numai calul. Numai că după întâmplarea nefericită, calul se sălbăticise, nu stătea locului o clipă și nimeni din sat nu îndrăznea să pună mâna pe el ori să-l cumpere. Din pricina aceasta, Sava fie mânca din cei mai dădeau vecinii, fie ronțăia orice găsea crud în jurul copertinei. Într-o zi Sava se trezi și fără cal. Alergă să-l caute prin tot satul, ba chiar îl cercetă cu privirea și pe pajiștile satelor din jur. Era ciudat fapt că se simți tristă din pricina lipsei calului, însă după asta Sava rămase singură și-a nimănui de-a binelea.
    În seara aceea Sava se ghemui între boarfe mai tristă ca oricând. Nici nu știa ce gând îi puseseră niște puștani pierde-vară din sat. Însă, nefiind chiar lipsită de noroc până la capăt, soarta făcu ca Manu să intre primul cu capul dincolo de velința ce juca rol de ușă și s-o vadă pe Sava cum sta, vai de capul ei, slabă și mizerabilă.
   -S-o lăsăm în pace! spuse el celorlalți. Mergem la Floarea în noaptea asta.
   Și-n noaptea aceea, patru pușlamale negricioase și deșirate violară pe Floarea.
   Câteva zile la rând Manu merse să ducă ceva de mâncare Savei. Sava era prostuță și nu prea frumoasă la vremea aceea, însă băiatul prinse drag de ea și curând mila pentru orfana cea murdară se transformă în dragoste. Ani la rând cei doi au dus-o bine, turnând copil după copil. Însă după fiecare naștere, Sava, în loc să se ruineze și mai tare, se făcea frumoasă. Și mai frumoasă, și mai frumoasă, până ce ajunge într-atât de plăcută ochiului încât până și cel mai înstărit holtei din suta de sate ar fi renunțat la burlăcie pentru țiganca cea frumoasă. De Iancu al nostru, meșter ordinar, ce să mai zicem!
   Prima palmă pe are Sava o primi de la bărbată-su fu chiar în perioada înfrumusețării sale trupești. Până atunci, Manu nu știa ce-i gelozia. Muierea lui nu era o frumusețe, iar el nu se simțea amenințat. Însă, văzând-o cum se împlinește, se mânie într-însul și toată gelozia țâșni sub forma unui rând de palme. De atunci, obrajii Savei fură copleșiți de lovituri. Și nu a durat mult până ce-a uitat să-l mai iubească pe Manu și să-nceapă să-l urască, la rândul ei. Însă ura ei nu era generată de o iubire nespusă, ca-n cazul bărbatului, ci din durere și amărăciune.

   Sava se îndrăgosti și ea de Iancu Ignațiu, însă nu era vorba de o iubire adevărată. Îl vedea aproape zilnic cum o privește, neștiind de palmele pe care le primea de la bărbată-so. Poate dac-ar fi știut, ar fi încercat s-o salveze, în vreun fel?

   Imediat ce se află de planul primarului de a extinde casa lui Manu, acesta din urmă fu găsit, fără suflare, lângă betoniera în care se ușurase nu demult fiu-său. Nu-l omorâse nici Iancu, nici Sava, ci moș Nelu. Aflat în trecere înspre Movila, Manu se întâlni pe drum cu moș Nelu. Moșul, tăcut ca un pește de obicei, se năpusti asupra țiganului, cu coasa în mâini, deasupra capului.
   -Aici mi-ai fost, pui de țigan? zise el, după care-l drăcui de câteva ori.
   Vedeți voi, când nărăvașul cal al Savei se pierdu, ajuse în grădina lui moș Nelu. Moș Nelu avea pe atunci trei copii vii, iar ei, văzând calul, se duseră aproape de animalul sălbăticit. Și toți trei sfârșiră morți sub copitele dihaniei. Umblând aiurea prin toată comuna, Manu trecu pe-acolo în drumul său spre întâlnirea cu cele trei pușlamale ce-aveau în gând să profite de Sava, pe-atunci doar o biată copiliță urâtă. Când văzu calul, îl recunoscu și vru să-l mâne înspre casă. Fix în acel moment Nelu ajunse în grădină și văzu rezultatul măcelului. Și, cum vă închipuiți, l-a considerat pe țigănel ca fiind vinovat. Degeaba încercă să-i explice bietul băiat, că Nelul o ținea una și bună.
   De atunci îi puse gând rău, nu se mulțumi cu toporul înfipt în țeasta calului și tot plânuia, în sinea sa, făcând pe mutul, planul răzbunării. Însă Manu nu părăsea niciodată satul, ori o făcea numai însoțit. Până în nefericita zi. Muri fără lumânare, cu bări de oțel la cap, cu țigle roșii pe post de pat, cu betoniera în rol de veghetor.

   În cea de-a treia primăvară, Iancu construi și cele două camere promise de primar lui Manu. Iar în toamnă, după ce tencuiala își pierduse total mirosul crud, se mută alături de Sava și cei 11-12 copii pe care aceasta-i avea la vremea respectivă.


2 comentarii:

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...