joi, 6 martie 2014

2. Bes (Ara„bes”que)


-partea a doua-

    De două veri, Iancu construia aici case. Case foarte mici și case doar mici. Țiganii nu aveau bani, însă primarul din Pandaru făcu un sacrificiu în timpul celui de-al doilea mandat și rupse din fonduri pentru a-i ajuta pe bieții nenorociți ce locuiau în căruțe căptușite cu celofan ori în bordeie acoperite cu velințe. Țiganii nu erau nici buni, nici răi, nici prietenoși, dar măcar erau săritori și-l întâmpinau omenește pe Iancu, în fiecare dimineață în care bărbatul priceput ajungea la ei. Îi lăsau lângă betonieră două sticle cu apă și ceva de mâncare.
   În acea dimineață, Iancu găsi pe un pișpirică ușurându-se în betonieră.
   -Paștele mă-tii de copil, scâșni Iancu printre dinți.
   Copilul însă nu se sperie, semn că era obișnuit cu ocările meșterului și-și termină nestingherit treaba.
   -Al mă-tii, se răsti el apoi la bărbatul din spatele lui.
   -Ia ascultă, bă ștrengarule aici, îl smuci Iancu de umeri. Tu știi că tac-to a lucrat 9 zile pe deageaba la primărie lună de lună ca să primiți voi bani pentru betoniera asta, ca tu și ăilalți șapteș' de mii de plozi de-ți sunt frați să nu mai tremurați la iarnă ca piftia.
   Copilul se puse atunci pe plâns, stând prins încă în brațele puternice ale lui Iancu.
   -Dă-i una peste bot, se auzi vocea tatălui care privise din mers toată pățania.
   -Ei, lasă-l că e mic, îi răspunse Iancu, sărutând părul cald al băiatului.
    Alături de Iancu lucrau toți bărbații din sat. Nu cot la cot cu toții, că unii erau puturoși și se băteau cu pumnul în piept că ei nu vrea case. Însă alții voiau și-și aduceau și nevestele, ori soacrele la muncă. Tatăl băiatului, Manu, își făcuse printre primii case cu ajutorul lui Iancu. Însă ajutase și la ridicarea locuințelor pentru alți vecini și pentru vrednicia lui, primarul Pandarului hotărâse să-i mai facă două camere în plus, tot din cărămidă, cu țiglă ceramică pe deasupra. Manu avea mulți copii, 11-12, cam așa, toți minori, doi dintre ei cu retard.
   -Nu-i păcat de puișorii ăia fără minte dată de la Dumnezeu, să n-aibă unde să stea după ce se prăpădește Manu și muierea lui Manu? îi adresă viceprimarul o întrebare cu intenție primarului.
   Vicele făcea cât doi bețivi și jumătate, dar îi plăcea dreptatea. Și cum Manu era mai drept decât orice alt țigan din sat, îi ținea palma în toate. 
   -Și-apoi, ăi mai mari dintre puii lui așa-s de deștepți că s-ar putea să ajungă toți la liceu! Și fata lui, frumoasă ca o floare încă de pe-acuma. N-ar fi păcat și de frumusețea ei de fată să nu aibă noroc de un bărbat bun din pricina sărăciei? Că uite, Manu trage ca un taur lângă Iancu, pentru toată lumea. Că e ploaie, că e duminică, el merge acolo, ba dă sacul de ciment la mână, ba face curat după meșter. Ori numai dacă-i ține de urât și tot e mare treabă!
    Primarul fu de acord și decise ca-n cea de-a treia primăvară să se-nceapă mărirea casei lui Manu.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...