joi, 6 martie 2014

1. Ara („Ara”besque)


                                                                  -partea întâi-


   Iancu mergea agale pe poteca umedă, băgând de seamă la ramurile dese de alun, tot mai umede, tot mai pline de rouă rece. Cu o mana își crea un drum prin desișul arțăgos, în timp ce în cealalta ducea o geanta de piele caramizie, aproape goală. Din găoacea aceasta înfrunzită, ieșea spre dealurile înalte, privind încruntat spre răsăritul cafeniu. Fără îndoială ziua aceea avea sa fie însorită.
   Cărarea singulară șerpuita de-a lungul infinitului șir de coline gemea de praf marunt si înnecăcios, nepotolit înca de ploile de mai. Era un sfârșit obișnuit de primăvară, cu frunze nepișcate de galbenul-vierme, un peisaj proaspat, neatins de putregaiul colorat al maroului, al ruginei, arămiului. Acest drum, uneori virgin si umed, alteori arid si galben, deseori înghețat sau duhnind a mocirlă, îi era atat de cunoscut precum băutul ceaiului în fiecare dimineață sau închinatul înainte de culcare.
    Cat de prost să fii încat să nu te oprești măcar un sfert de ceas să admiri cascada de culori, de miresme ușoare si reci! Dar Iancu se plictisise de mult de aceste răsărituri splendide , asa cum, de regulă, te plictisesti până și de cel mai fin desert dacă îți este servit la fiecare masă.
   -Iar în țigănie? întreba un mărunțel cu vesta galbena, care întindea primul fân, îmbacsit de rouă.
   Iancu dădu din cap, zâmbind dezinteresat, pe masura ce se apropia de omul din drumul său, care brusc devenea tot mai bătrân și mai ridat. Așa îți părea moș Nelu de la departare: un copil. Mersul său moale, statura mică și trupul  foarte slab, hainele largi si colorate- toate îți creionau imaginea unui băiețandru deșirat, abia sărit de doisprezece ani. Însă de aproape moș Nelu părea un zeu ponosit si uitat. Trăsăturile dure, înmuiate doar de ridurile adânci, cearcănele aproape negre si albul ochilor care devenise galben, toate te făceau să îl privești cu milă și să oftezi gândindu-te la viața seacă și plină de greutati a batranului.
   Din gura sa goala, lipsită de dinți, ieșeau cuvinte putine. Salutul adresat lui Iancu era singura replica schimbată cu acesta în ultimii treizeci de ani. Vecinii spuneau că in tinerețe fusese tare gureș, dar dupa moartea fiilor săi se posomorase întratâta încât cu greu reușeai să îi scoți mai mult de două vorbe din gură. E uimitor cât de mult sunt unii afectați de pierderea ființelor dragi. Unii merg mai departe și doar oftează din când în când, dar alții se împietresc pe zi ce trece și îți lasă impresia că devin tot mai morti, ca și cum moartea ar fi, în cazul lor un proces gradual și nu doar o singură lovitură.
   Iancu continua să meargă într-un ritm regulat. Dupa câteva minute ajunse în fața satului de țigani Sânta Maria. Lăsase în urma kilometrii anevoioși de coline. Apoape un ceas dura traseul dintre satul lui si această așezare colorată, plasată între Movila, Galbene si Înaltul Râului. Dintre toate aceste sate, Sânta Maria era cel mai mic, situat fix la poalele dealurilor, într-o depresiune luminoasă.
   Aici făcea case de două primăveri Iancu Ignațiu, cunoscut ca zidar și meșter bun la toate, în zonele din împrejurimi. Școala generala o facuse însă în toate cele patru sate ale comunei Pandaru, în  funcție de locul în care mama si tatăl lui, amândoi gropari, își găseau de lucru.
   Copilaria lui se scurse repede. De fiecare data când încerca să-și amintească de parinții săi, îi veneau în minte nesfârșitele gropi săpate de mâinile lor uscate, de morții tineri sau bătrâni pe care îi șezau cu grija în gropile mari, primitoare. Uneori se întreba: de ce atâta grijă? Își amintea și pomenile- ca pe niste adevarate momente ilare, cand tot satul se strângea, mânca și golea paharele de vin. Veselia pomenilor se stingea o data cu lăsarea brumei. Oamenii nu mai întindeau mesele în curțile bântuite de vânturi aprige și așteptau venirea iernii ca pe o perioadă a hibernarii, a refugiului, a izolarii neintentionate, necesare. În Sânta Maria se făceau cele mai sărăcăcioase pomeni, iar băiatul Iancu nu căpăta, pe atunci, altceva decât mere mici ori colivă îndulcită cu mare grijă de țigănci.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...