Tempus fugit!

   Timpul se scurgea pretutindeni, numai pe străzile Nepigetului se temea să facă vreo mișcare. Undeva, în capătul unei străduțe scurte, ce lega două catedrale, una bătrână, simplă și uzată, iar cealaltă conturată în multiple turnulețe, împrejmuită de-un parc modern dar permanent gol, stătea căsuța fermecată a ceasornicarului.

   De-a lungul străzii se-mpleticeau sumedenie de mâțe grase, distinse, unele vărgate, altele negre precum niște pantere miniaturale. Timpul se temea, așadar, să pășească prin starea puturoasă a felinelor sătule în pântece, dar lacome în priviri.

   Treceam eu, însă, pe acolo, cotind după un soi de blocuri scunde, cu doar două etaje, în care se predau lecții de vioară și violoncel și mă opream în fața gardului de sârmă ghimpată ce înțărcuia casa ceasornicarului. Dincolo de gard, oriunde priveam, se zăreau feleurite orologii, țintuite pe ziduri ori aninate de crengile joase. Se vedea doar treaba că meșterul ceasornicar era un om de toată isprava și cel mai sigur ținea captiv copilul timpului și-i făcea ceasuri poznașe pe post de jucării.

   Ciudat lucru că acel gard din sârmă ghimpată îmi plăcea. Îl simțeam providențial, ca și cum ar fi ținut ferecat ceva groaznic și rău, o amenințare crasă la adresa întregii omeniri.

   Dar iată ce se petrecea, de fapt, în căsuța dosită între vișini scunzi și ceasuri vii, cu limbi lascive...

   Într-un colț prăfuit de oglindă se întrezărea un chip potrivit de tânăr. În spatele lui se înălțau rafturi cu mii se piese mărunte, pe care mintea omenească nu le-ar fi putut reține după formă și denumire. Însuși trupul bărbatului, înfășurat într-o salopetă cenușie, părea compus din astfel de piese mititele. Degetele lui fine treceau în ocol împrejurul unui mănunchi rar de chei.

   De pe hol puteai zări trei uși înșiruite una după alta, vopsite în culori diferite. Prima, de un alb moale, untos, avea un trandafir de alamă elegant prins pe clanță. Ce-a de-a doua, tot albă, emana un fel de eleganță intimidantă, iar tonul albului părea sever, lipsit de căldură. Cea din urmă, cu lemnul vopsit în negru, avea o ferestruică încrustată, dar era opacă, dublată de-un mic oblon din pal stacojiu. Dincolo de uși trăiau cei trei copii ai ceasornicarului: Nicolet, Picot și Maurice, trei prunci născuți din mormane de piese fine, cu fețe elegante  precum cadranele unor ceasuri de lux.

   Nicolet n-avea vârstă, asemenea fraților săi. Pielea ei păstra ceva din frumusețea fildeșului, în timp ce părul îi sclipea argintiu peste umerii cruzi. Picot avea tot chip alb, doar că-n păr i se strecurau șuvițe negre, dese, ca niște fire de saten lucios. Maurice se deosebea de ceilalți doi prin tenul negru, mai întunecat decât nopțile înnorate. Avea un zâmbet straniu, argintat, născut ca o lumină luxoasă pe chipul de petrol. 

   Când tatăl lor, ceasornicarul, ieși pe hol, se opri în fața unui tablou agățat la marginea unuia dintre pereți. Își zări chipul stând alături de cel al unei femei mai înalte decât el, cu părul lung, bătând într-un blond murdar, vernil și niște ochi aproape albi, cu iriși sidefați, ca de mărgărit. Era Mireasa Timpului, pe care o furase și-o făcuse mama copiilor săi. Secretul îl ținea bine păstrat, în casa micuță, scufundată între ramurile lucioase ale vișinilor.

   -Tată, nu uita de sirop! se auzi vocea senină de copilă a lui Nicolet.

   -Nu uită tata, o liniști ceasonicarul apropiindu-se cu repeziciune de prima dintre uși. În camera fetei totul strălucea de-un alb cald. Pe pat, domița-ceas stătea învelită ca-ntr-o cutie elegantă dint-un magazin luxos. Ceasonicarul luă o batistă din buzunarul de sus al salopetei și-i șterse geamul cu atenție. Pulveriză apoi un lichid trandafiriu pe cureaua imaculată, potrivi limbile ca pe o fundă prinsă anapoda între cosițe și-o așeză pe Nicolet la loc în patu-i numai dantele.

-Bun fu siropul, șopti ea scufundându-se între pernele de puf, ancorate în satin luminos.

   Ceasornicarul se uită la copilă, zărind la ea trăsăturile comune mamei, părul parcă grizonat, dar incredibil de tânăr și prospăt, chipul parcă șters, acoperit cu un șal subțire precum cel din care sunt făuriți coconii viemilor de mătase, limbile decupate pe mijloc și semiluna ștanșată ca semn din naștere deasupra obrazului stâng, imediat sub ochi.

   În camera lui Picot lucruile se petrecură ceva mai straniu. Băietanul era ceva mai sălbatic decât sora sa, crescând drept un mascul înfiorător de sigur pe el. Ticăia pe cât se poate de elegant, trecând prin limbile sale, albe și negre, asemenea unui arlechin, nu timp ci eleganță. Eleganța astfel dospită între piesele sale renăștea triumfătoare, devenea nemuritoare căci procesul de rulare era neîntrerupt, ca într-un lanț trofic permanent.  Clipele trăiau ca într-o diasporă atunci când venea vorba de Picot. Ar fi fost prea simplu pentru el să le contorizeze și-i venea foarte ușor să le răstălmăcească pe cadranele secundare.

   -Fără sirop astăzi! zise el pe un ton sec, fără nuanță.

   -În regulă, mânzule, conveni ceasornicarul. Picot se-asemăna cu Nicolet la chip, dar era imposibil să cazi de acord că-s frați, dacă i-ai fi cunoscut și ascultat ticăind. Picot era mai zgmotos, vorbea insolit, emana putere prin vorbele sale, insufla teamă. Se odihnea pe un pat simplu, lucios, de tafta.

   -Fără dantele, fără dulcegării, spunea el rotindu-și frumosul cadran sub razele de soare ce se strecurau în cameră, pe geam.

     La fel considera și Maurice că-i potrivit.

   -Cum altfel, se întreba el, să ne frăgezim curelele în atâta rufărie muierească de dantelă. Patul lui avea așternuturi muiate parc-n vin, din mătase cu irizații. Îi plăcea mult să fie răsfățat în siropul pentru curele. Ceasornicarul avea grijă să-l șteargă de două ori pe zi, dimineața și seara, căci pielea neagră i se prăfuia adesea și Maurice tresărea de spaimă din cadranul clar, argintiu.

   Bine șters, se prăvălea tot numai un zâmbet de argint  pe cearșafurile perfect întinse. Dintre toți, el adormea cel mai greu, căci îi era greu să distingă întunericul nopții de cel al curelelor sale. Trăind permanent în întuneric, făcuse într-o zi un pact aproape fatal.

   Se făcea că tocmai se înserase iar Maurice stătea cu ochii treji pe pereți în timp ce frații lui adomiseră și sforăiau copilărește din mecanisme. Era a treia noapte în care bietul copil nu reușise să adoarmă, neștiind de-i zi ori soarele a tras deja obloanele, aducând după sine întunecarea. Timpul, aflând de furtișagul ceasornicarului tot dădea ocoale casei, în jurul gardului fără sârmă ghimpată la vremea respectivă, sperând să-și vadă mireasa prin curtea cu vișini. Nu știa că aceasta se prăpădise dâns naștere la trei ceasuri vii, în care domolise clipele și plămădi nemurirea. Maurice tocmai se popti cu coatele de fereastră încercând să-și dea seama dacă-i rost de trecut la culcare, când îl zări pe Timp strălucind dogoritor dincolo de gard.

   -Cine-i acolo? Cine-i acolo, că te spun tatei! amenință el.

   -Șșttt, făcu Timpul. Nu-i cazul, căci nu-s aici cu intenții rele. Ia zi mai bine de ce nu ești la culcare, copile?

   -Nu pot dormi, șopti Maurice. Privește la cureaua mea ca de abanos. Nu pot deosebi întunericul de lumină din pricina ei.

   Timpul se întristă și dânsul, căci nu era rău la suflet.

   -Uite aici clipele astea, zise el scoțând din sân un săcotei. Pune-le în pat, iar când toate vor cădea pe podea atunci înseamnă că s-au scurs și că-i timpul potrivit pentru somn. Atunci când pruncii dorm, clipele nu se mai scurg, ci așteaptă cuminți venirea zilei pentru a se trezi o dată cu vocile cristaline ale copiilor.

   Maurice luă clipele, le ascunse sub pernă și de atunci știa exact când e vremea de culcare. Vezi numai că o dată clipele intrate în curte, totul începuse se îmbătrânească în jur. Ceasornicarului îi apăru primul fir de păr alb, vișinilor li se ofiliseră florile perfecte, veșnic proaspete. Nimeni nu băgă de seamă schimbarea, căci nu se știa de existența timpului. Numai ceasornicarul bănuia că ceva nu-i în regulă și-atunci, în cotloanele atelierului său, scotoci după sârmă ghimpată, pe care-o învălui în suflul copiilor săi. Respirația caldă a pruncilor, strânsă laolaltă se transformă în mirosul Miresei Timpului. Ajuns din nou la gardul casei, Timpul simți mireasma dragă, o recunoscu imediat și se pierdu într-o îmbrățișare lungă în jurul fiecărul ac de fier. Îi era imposibil să-l străbată, așa că rămase acolo, încolăcit, nemișcat, de frică să nu-și piardă din nou aleasa inimii.

   Ceasornicarul încercă apoi să prindă clipele din camera lui Maurice, dar îi fu imposibil, căci erau o sumedenie și curgeau imediat printre degetele sale, ca niște fluturi molatici. Greu, dar sigur, bărbatul continua să îmbătrânească. De teamă să nu lase bieții copilași singuri pe lume, se puse și croi puzderie de ceasuri, drept companioni. Le agăță peste tot, ca-ntr-un tărâm dominat de cercuri, cifre și tic-tac-uri...

   Pe strada scurtă timpul nu se scurgea, ci zăcea încolăcit în jurul unui gard de sârmă ghimpată ce-i era drag. Câteva clipe își făceau de cap dincolo de el, îmbătrânind fără mult spor un ceasornicar frumos și iscusit. Trei ceasuri-copile dormeau în paturile lor elegante, fiecare perfect în felul său. Pe lături, o pătură deasă de mâțe se așternea pe lângă tufele de trandafiri dispuse de-a lungul bordurilor. Torsul lor se îmbina ideal cu-n ticăit aiurit de ceasuri ce mă-nfiora și mă liniștea totodată, spunând-mi că deși timpul a fost bine țintuit de ceasornicar, ceva a rămas în neregulă...