sâmbătă, 30 martie 2013

Copilul, necopilul și vaporul



   Lumina cădea ușoară ca o perdea de fum peste casa tăcută, ascunsă în penumbra unei păduri dese și murdare de stejar. Dacă priveai din partea opusă apusului ai fi putut crede că un bulgăre diform de foc înghite pereții casei și-i mistuie fără să-i sfarme, furându-le numai culoarea și forma, încetul cu încetul.
   Câteva păsări zburau neclar prin amestecul cărămiziu al țiglelor și al soarelui ajuns în faza somnului său zilnic. Una dintre ele, rămasă în urmă, scotea un șuierat scurt și răgușit precum o muzicuță veche, ruginită. Cântecul ei anost umpea liniștea din jurul căsuței pe jumătate. O jumătate se concentra aproape de sol, înmuiată în liniște și de despărțită  de o linie invizibilă de jumătatea văzduhului, agitată. N-ai fi putut spune cu siguranță dacă linia n-ar fi existat cu adevărat și te-ai fi putut chiar întreba dacă stând pe acoperiș și ridicând mâinile nu ti-ai fi izbit degetele de un plafon celest.

   Unghiile bunicului străluceau violet în baia rece a apusului. Afară nu era nici cald, nici frig și stăteam amândoi amorțiți pe o băncuță țeapănă, pe prispa deschisă. Bunicul privea soarele cum se stinge ca o flacără îndestulată de atâta ars.
   -Tu ce-ți dorești, copile? mă întrebă el fără să mă privească.
    Stăteam încremenit sub pătura de pe băncuță, cu ochii priponiți la unghiile temporar pictate de apus ale bătrânului, ce se încolăceau peste pieptul lui gol,acoperit de colb fixat în stropi mici de transpirație.
   -Eu mi-aș dori un vapor, bunicule, să mă duc cu dânsul încotro voi dori. Și câteodată, noaptea, aș vrea să stau întins pe punte și să număr stelele câteștrele, iar apoi să fac din ele milioane de buchete. Cu buchetele voi umple coșuri pe care le voi duce florăreselor din porturi. Din banii strânși aș lua, bunicule, un felinar cu lumină albastră pe care să îl prind de provă, iar sub lumina sa magică să se strângă în fiecare seară peștii mării.
   -Ce-ai face, dumitale, cu peștișorii, prichindelule? râdea bunicul tremurând hai-hui din barbă.
   -Habar n-am! Aș vorbi cu ei, bunicule!
   -Apăi, știi tu limba peștească?
   -Nu-i greu, m-am răzgâiat la dânsul. Chiar tu mi-ai povestit de Mișa Haiduc, ce cunoștea graiul tuturor orătăniilor fără să-l fi dăscălit nimeni.N-ai zis tu că se sfătuia cu peștii și cu vulturii cei pleșuvi în timp ce țiganii săi tovarăși puneau de-un foc înalt până aproape de cer. Mișa Haiduc stătea și plănuia vitejii cu animalele până ce din foc nu mai rămânea decât un pumn de jar iar pirandele frumoase și grase coceau sămânța scoasă din bostani și uscată la soare.
   -Mișa Haiduc era bărbat înțelept, copile. El s-a născut cu graiul jivinelor curgându-i prin vine.
   -O să-l caut cu vaporul, bunicule, să mă-nvețe și pe mine!
   Bătrânul chicotea încurcat, fără să se îndure și să-mi trimită măcar o ocheadă.
  -Apăi, e mort demult nen-to Mișa. O fi fost el voinic dat dracului,  dar n-a fost  să fie nemuritor.
   Bunicul punea apoi chipul său vechi pe spătarul băncuței și adormea liniștit, ca un prunc sătul de basme. Eu mă strecuram de sub pătură și mă propteam de scările înalte ale casei, privind cu nesaț la marea cerului.
   Cumva, prin fața ochilor, vedeam vaporașul meu iubit strecurându-se printre stele ca pe după stânci. Mă imaginam apoi stând sus sus pe provă și vorbind cu peștișorii mii strânși sub licărirea de cobalt a felinarului.
   -Spuneți voi, peștișori, ați întâlnit pirați în calea vostră?
   Ei toți tăceau mâlc, numai o scrumbie mai guralivă mă informă că nu văzuseră niciunul niciodată.
   -Dar sirene sunt? am întrebat întristat.
   Nici sirene nu întâlniseră, mă lămuri scrumbia vorbăreață. Of, cu câtă tristețe m-am întors pe punte, amărât de faptul că nici pirați și nici sirene nu se vor ivi în drumul lung al vaporașului. Dar asta s-a întâmplat în prima seara a călătoriei, căci apoi am început să descopăr mărgeane de spumă în zorii zilei, ori țărmuri pustii jertfindu-se în bătaia brizei, pe înserat. Găseam pe ele scoici mai dischisite decât sirenele și copaci înalți a căror umbră era mai înfricoșătoare decât o ceată întreagă de pirați. Ce frumoasă și ușoară se scurgea viața pe mare, în îmbrățișarea prietenoasă a vaporașului!

   Bunicul nu mai sforăia și liniștea bruscă m-a trezit. Am tresărit iute în picioare, uitându-mă la bătrânul nemișcat, iar primul meu gând a fost că s-a stins. Dintr-o săritură am ajuns pe băncuță, lovind cu palmele mele mici obrajii reci, cenușii.
   -Stai așa, poznașule, mă ureche el trezindu-se buimac. Ce crezi tu că faci aicea?
   Am început să plâng, strecurându-mă cu capul sub pătură, dar nu m-a mângâiat nici cu mâinile-i bătrâne și nici cu vreo vorbă lină. Plângeam înfundat privind la bunicul cum se transformă într-un monstru hrăpăreț de sentimente.
   -Mai vrei vaporul? m-a întrebat stând nemișcat.
   -Da, îl vreau! am răspuns iute. O să iau vaporul și-o să te calc, bunicule!
   El râdea pe înfundate, părând că se chinuie să rămână nemișcat.
   -Cum să mă calci, domle? Păi ce, vaporul merge pe uscat? Unde să mă calci, pe-o stâncă?
   -Da, pe stâncă, pe-o stâncă din mare! băteam eu din picioare. O să te ducă Sfântul Petru acolo într-o bună dimineață, iar pe-nserat o să vină un cârd mare de draci să te ducă cu dânșii-n zbor, să te facă bucătar în caznaua iadului!
   -Și, carevasăzică, o să le-o iei tu înainte necuraților și-o să mă faci praf cu vaporul? ridică întrebător bunicul din sprâncene, ghidușindu-se.
   -N-o să te omor de tot, că vaporul meu nu-i prea forțos. Chiar înainte să-ți dai ăl de pe urmă suflu, te voi prinde de baretele izmenelor și te voi arunca pe punte.
  -L-ai scăpa tu pe bătrân de cârdul de necurați, micuțule?
  -Cum nu?! ridicam eu tonul, mândru că reușisem să prind ochii bătrânului concentrați asupra mea. Cum să nu te scap eu, bunule, tocmai pe tine? Apăi, cine va sta la cârma vaporașului?
  Bunicul mă privea greoi, diferit de cum o făceau alții. Simțea în mine viclenia, nebunia și milostenia de visător. Mulți ani după, din dânsul n-au mai rămas decât crâmpeie de amintiri și cuvinte. Ochii mei mai caută și azi pe-ai lui pe cer, pierduți la cârma vaporașului pe care-l navighează zi de zi.
  -Tu ce-ți mai dorești acum, necopile? mai strigă el uneori din cer.
  -Vaporul, bunicule, urlu eu din străfundul plămânilor.
  -O s-ajungă într-o zi și la tine! râde nebun bătrânelul, pierzându-se cu tot cu vaporaș printre valurile întunecate ale nopții, lichidând în calea sa stelele ca pe niște opaițuri istovite de-atâta licărire.

   Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013. Temă propusă de Borealy, ce ne-a invitat să ne gândim care este cadoul pe care ni l-am oferi nouă înșine, lăsând la o parte valoarea sa materială.


2 comentarii:

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...