duminică, 10 martie 2013

A opta poveste de dragoste


(Obosită de-atâta drum, las bagajul undeva lângă scări și mă rezem cu capul de bara rece de metal de pe bancheta peronului. Mă uit la ceas și văd că mai sunt câteva momente bune până când copiii vor veni să mă ia, să mă ducă înspre celălalt tren pe care trebuie să îl prind. De plictis, scot carnetul cu șină roșie pe care mi l-ai dat nu demult și mă apuc să-ți înșiruiesc câteva gânduri, mai mult din teamă că voi adormi până când copiii vor ajunge.)

    Dragul meu, te-am ascultat atâția ani și niciodată nu te-am înțeles prea bine. Nu erai complicat, nu foloseai cuvinte mari, dar tot timpul reușeai să mă scoți din minți prin purtările copilărești. Ai fost un copil tot timpul, cei drept, motiv pentru care tind să cred că eu am murit sufletește înaintea ta. Trupește mi-ai luat-o înainte, hoțomanule, dar nu mă miră, la cât de pișicher te-ai dovedit de fiecare dată.

   Când te-am cunoscut, toate femeile erau topite după tine, după hainele și frizura ta rebelă, iar eu nu mă puteam dumiri de unde până unde ai atâta succes. Parcai Lada pe după depozitul de cherestea, apoi dădeai raită pe la liceu când ieșeau adolescentele la poartă. Toate te salutau cu vorbe ispititoare, pline de iubire, iar cele mai timide îți adresau doar un zâmbet. Apoi, o luai în sus înspre fabrica de beculețe, de unde ieșeau de la muncă femeile ceva mai trecute prin viață. Nu neg că n-ar fi fost și câteva mai tinerele, dar știu bine că mintea-ți statea la două-trei mai legate și aflate la o a doua vârstă. De Ziua Femeii le ofereai tuturor câte un trandafir și nu cred că era vreuna dintre ele care să nu-și imagineze trupul tău pe post de amant, fie și pentru o noapte.
   Când te-am cunoscut nu lucrai, dar vindeai produse de curățenie pe la diverse fabrici și mai mult ca sigur pescuiai numai dudui drept cliente, căci îți mergea mai bine decât celor care lucrau cu acte în regulă. Mie n-ai încercat să-mi vinzi detergent și nici lichid miraculos de curățat ferestrele, doar ne-am lovit la colțul dinspre depozitul de cherestea. Tu tocmai îți parcaseși mașina, eu tocmai fugeam înspre liceu. Am aflat atunci că mergem în aceeași direcție: eu pentru a preda lucrarea pentru testul lingvistic, iar tu pentru a-ți face rondul obișnuit printre fetele amorezate de rebelul ce mesteca mereu gumă într-un colț de gură.
   Nu știu exact cum s-au legat discuțiile, dar s-au dovedit a fi suficient de închegate încât să ne căsătorim câțiva ani mai târziu. Oh, Dumnezeule, cum de tocmai eu am fost nefericita care să te ia de bărbat, gândeam uneori seara în sinea mea. Și numai eu știu de câte ori am adormit cu gândul că ștrengarul meu sigur își face timp și pentru femeile cărora le vinde detergentul ieftin, ambalat într-o reclamă mincinoasă de zile mari. Sigur, știau cu toate că minți fără regrete, dar cine putea să reziste ochilor abia scăpătați pe sub bretonul bogat și des al fizurii de rocăr tihnit?
   Au urmat apoi copiii, trei la număr, toți botezați după soliștii formațiilor tale preferate. Apoi au urmat cârcotelile vecinilor, mulți ani de muncă cu drăcușorii de copii (ce-ți semănau ca suflet și înfățișare). De-atâta preocupare, am uitat de presupusele aventuri care anterior aveau loc în fiecare clipă în care nu îmi erai alături. Nu mai eram nici interesată, nici geloasă, nici înfuriată și simțeam fericire numai când vedeam copii îndestulați și fără lacrimi pe obrajii frumoși.
   Când ajungeai acasă îți puneam farfuria cu supă și te lăsam să mănânci liniștit. Seara te lăsam să adormi și abia apoi mă băgat și eu în pat. Nu am mai făcut nopți albe, n-am plâns și nici nu te-am întrebat nimic care să te stingherească. Tu rămâneai în continuare copil rebel și neascultător și nici nu păreai a avea de gând să-mi ceri vreo explicație pentru tăcerea mea.
   După ce copiii s-au fixat fiecare pe la casele lor, ai redevenit preocuparea mea dintâi. Nu mai vindeai detergenți, dar nici nu te înhămaseși la vreo treabă serioasă. De-acum încolo vorbeam des și glumeam pe orice subiect. Devenisem, după mai bine de trei decenii, în sfârșit cei mai buni prieteni.
   Te-am întrebat dacă nu te-ai gândit măcar o clipă să mă părăsești, dar întrebarea nu te-a incomodat și ai răspuns serios că mereu te-ai gândit, dar niciodată nu ai avut un motiv să o faci.
   „Nu e vorba despre copii, mi-ai zis, ci despre drumul pe care mi l-ai cotit în ziua aia când ne-am lovit la colțul depozitului. De-atunci nu am mai mers la liceu, trebuia să-mi caut alt loc în care să merg de unul singur, să nu dau peste altcineva care să mă întovărășească. Dar n-am găsit, de fapt nici n-am căutat, căci în iubire nu-i prea mult loc de dat la întors sau căutat alte variante. Și cred c-a fost iubire de n-am renunțat niciunul, numai vina ei trebuie să fie. În rest, cred că noi n-am avut vreo culpă!”

(Scrisul îmi e întrerupt de copiii care vin să mă ajute cu bagajul. Mă uit la ei și le zâmbesc mulțumită. „Hai, mamă, știu că ți-a fost dor de noi, dar trebuie să prinzi trenul înspre Cornuți. Te-așteaptă mătușa Narcisa acolo. O să ai și grădină cu flori și terasă cu vedere înspre șes și tot ce ai visat vreodată!”. Plec ușor privirea și mă gândesc că ți-or fi semănând ei ție, dar au ceva și de la mine: m-au ascultat atâția ani și nu m-au înțeles prea bine.)


      Articol scris pentru Spring SuperBlog 2013. Temă propusă de Nemira.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...