sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Răsăritul dragostei




    Dragul meu,

    Ziua de azi a început la fel de promițătoare și plină de fantezie ca orice altă zi derulată de când ne-am întâlnit. M-am așezat pe scaunul mesei pătrate de pe verandă și am simțit din nou mirosul dulceag al primăverii strecurându-mi-se în nări și amintindu-mi de frumoasa dimineața de mai în care ne-am cunoscut. Nici nu mai rețin încotro mă îndreptam atunci când te-am zărit scrijelind ceva pe un carnet violet, decorat cu rame înflorate, colorate deschis. Mâna ta plimba de sus în jos un creion gros și uzat. Probabil era grafit. Nu știu, nu te-am întrebat și nici nu îmi doresc să aflu. Misterul acelei dimineți alpestre trebuie să rămână neelucidat, pentru siguranța sentimentelor noastre și pentru viitorul lor.

   Era mai și soarele nu se ivise tocmai bine. Pe cer triumfa un soi de auroră, plină de culoare ca o nebuloasă galactică ametecată parcă într-o ceașcă cu lapte. Nu voi uita niciodată apariția ta atipică și stânjenitoare în acest cadru montan, înzestrat cu o frumusețe aproape extraterestră. Stăteai ghemuit pe o bancă, cu marele carnet așezat pe o pereche de blugi pătați de creioane acuarelabile și roși la margini pentru că își erau cam lungi și ți se strecurau pe sub ghete. Mă gândeam atunci ce minunat ar fi să mă transform pentru o clipă în tivul pantalonilor tăi și să îți simt pe rând talpa ghetei și apoi pielea călcâielor care abandonează dezinteresat ghetele grele și se eliberează roz și catifelate din strânsoarea lor.

   Te-am întrebat „Desenezi?”, ai zis că  nu. Am insistat „Pictezi?” și n-ai mai răspuns nimic și te-ai furișat după un zâmbet încă neapărut pe chip și am înțeles că între tine și foaia creionată din față e o dragoste veche și bolnăvicioasă și că nu ești pregătit încă pentru un triunghi amoros. Inițial am vrut să își adresez un compliment și chiar m-am gândit să îți spun că este admirabilă viziunea suprarealistă pe care o experimentezi. Dar parcă nu vedeam nici schița și nici creionul pe care îl mânuiai și nici cuvintele mele nu reușeau să se strecoare cumva afară pe ușa esofagului. Stăteam oarecum deznădăjduită în dreapta ta, pe bancă și am avut noroc, pot spune, că ai redeschis discuția:
    -Aseară mă gândeam că o să plouă. Câtă risipă să fi plouat și să fi pierdut un așa răsărit.
    Am privit și eu atunci înspre răsărit și am băgat de seamă că se pregătea de final. Soarele se descoperise aproape în totalitate, galben aprins ca un gălbenuș. M-am uitat la chipul tău și l-am descoperit mai puțin frumos decât mi-l închipuiam de la depărtare, dar având o strălucire aparte. Umbra pierdută a unei bărbi se topea în pielea măslinie. Ochii tăi stăteau aplecați dar simțeam că poți privi de jur împrejurul tău fără să fie nevoie să îi ridici. Te-am privit nu ca pe un om, ci pe o vietate însuflețită de aerul acelei dimineți, o vietate neagră și chipeș gravată, care pulsa prin apăsări repetate de creion.
   -N-a plouat. Deși ar fi fost mai bine, ne-am fi distrat murdărindu-ne ghetele pe potecile noroioase, am zis.
    Ai râs și te-ai oprit. Inițial m-am panicat, căci nu știam dacă vietatea frumoasă și neagră din fața mea se poate lipsi de creion. Nu mai pulsai pe foaie și totuși păreai mai viu decât în urmă cu doar câteva clipe. Pe chipul tău se vedea acum acel zâmbet care se tot sfia să apară. Au trecut câteva minute fără să pui mâna pe creion și atunci m-am liniștit. Am simțit cumva că era foarte posibil să poți trăi și fără foaie și creion și pentru prima dată am avut sentimentul că este loc și pentru mine în universul tău atât de bine tăinuit încă de pe atunci.

   Zilele ce au trecut de atunci au stat mărturie fericirii și stângăciei noastre. De răsărituri de lapte am tot avut parte, așa cum ne-am abandonat laolată în amurguri nesfârșite și în nopți chiunuitoare. Trezirea zilei sau înserarea nu au fost decât momente noi pentru a te scoate puțin câte puțin din cochilia ta prăfuită. Deseroi te întorceai în ea și eu stăteam la intrarea ei și te așteptam, fără să te chem și fără să mă gândesc când te vei întoarce.
    -Poate nu mă voi mai întoarce niciodată, îmi spuneai. Dar nu mă temeam decât de faptul că n-aș mai putea eu să te aștept de fiecare dată.


    Într-o seară te-am așteptat pe treptele unui local vetust. Ploua ușor și lemnul treptelor mirosea frumos, a flori de tei și a frunze de salvie. Aș fi stat o eternitate să te aștept, căci atmosfera era așa plăcută încât te-aș fi abandonat fără vreo remușcare dacă mi-ar fi cerut să plec cu dânsa undeva în lume, să ne fim alături pentru totdeauna. Ai apărut fără să îmi strici dispoziția. Nu erai în plus și nici nu păreai stingher în acel colț de lume frumos parfumat. Erai fix așa cum trebuia să fi fost și cred că nici în vis nu te puteam crea mai bine decât erai în realitate. Părul tău negru era umed și greu și când te-am îmbrățișat am simți că miroase tot a plante medicinale. Ca și cum te-ai fi întrupat din toată frumusețea acelei seri înmiresmate și te-ai fi prins ca un crai cu nume necunoscut în brațele mele.
   -Ploua, ai remarcat.
   -Știu, am zis și te-am luat de mână și am pășit împreuna pe trepte. Erau numai cinci sau șase, dar păreau așa de greu de urcat. Nu îmi doream să plec așa repede de pe treptele parfumate, erau obsesia mea, dar ai  simțit, nu te-ai bucurat și m-ai tras încet după tine. Când am ieșit ploaia se întețise și nu mai mirosea niciunde a tei și a salvie.
   -Din păcate trebuie să ne descurcăm fără umbrelă, mi-ai spus și m-ai tras lângă tine.
   Părul tău mirosea în continuare la fel de frumos. De-acum răpiseși colțul meu idilic de-a binelea, îl sufocaseși ca să rămâi singura amintire palpabilă a lui.

   Ți-am lăsat lângă pat o carte nouă , Iubirea secretă de Paola Calvetti. Ochii tăi întunecați o vor citi atunci când se vor deschide și vor privi de jur împrejurul tău. Azi vei avea parte de o dimineață lactee. Nu te sfii să o iei cu tine atunci când vei merge să creionezi aceeași apariție domoală a soarelui pe cerul de mai. Iubirea noastră a fost și va rămâne secretă până la sfârșitul timpului. Am știut asta din prima clipă în care te-am zărit și a fost singura mea alinare pe care am avut-o atunci când te așteptam să scoți capul măsliniu din cochilia fermecată. Ce fel de vietate mai ești și tu de reușești să te transformi și să întruchipezi de fiecare dată imaginea ideală? De știi să nu sufoci și să nu deranjezi și astfel să te strecori ca un strat nou de piele pe sub cea veche, îmbrăcându-mă ca într-un cocon invizibil, prea confortabil pentru a mă sili să ies dintr-însul?

   Te las, dragul meu, dar numai pentru o clipă. Curând mă voi întoarce să îți fiu alături în dimineți alpine, apusuri crepusculare și nopți pline de freamăt. Nu am să-ți spun când va fi momentul, rămâne secret până se va adeveri. Te voi scula, ca și altădată, din somnul tău liniștit și îmi voi plimba degetele prin umbra bărbii tale. Iar buzele tale vor fi murdare de mina creionului pe care nu l-ai lăsat din mână nici măcar o clipă în lipsa mea. Și hainele tale vor fi murdare și asternuturile și n-am să reușesc să mă dumiresc niciodată cum scapi de aceste urme fără cel mai mic efort. Mi-aș dori să le pot șterge de una singură, dar nu am apa potrivită la îndemână sau nici măcar nu există.
   -Din păcate nu plouă astăzi, o să își spun și tu o sa încerci să te trezești dar nu o să reușești pentru o vreme.
   -Mai bine. Era o risipă să plouă și să pierdem un așa răsărit.



Articol scris pentru SuperBlog 2012. Probă propusă de Nemira.



7 comentarii:

  1. Aurora draga mea, iti citesc cu jind toate postarile pentru superblog.Nu ti-am lasat comentariu la nici una, pentru ca efectiv nu stiu ce sa spun,ma depaseste inteligenta si talentul tau.Esti scriitoarea mea preferata si iti doresc sa castigi!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Maia,multumesc mult pentru complimente desi nu sunt absolut sigura ca le merit. De castigat SuperBlog nu stiu daca se pune problema pentru ca este un concurs in care nu se puncteaza numai calitatea literara a articolului ci si cerintele tehnice. Eu sper macar sa termin printre primii, ar fi fabulos pentru o prima participare.

      Ștergere
  2. La fel ca Maia, citesc fiecare astfel de postare si raman fara cuvinte. As vrea sa-ti spun, de fiecare data, cat de frumos ai scris, dar parca e prea putin. Iti tin pumnii, Aurora! :)

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a placut foarte mult postarea . Iti tin pumnii!

    RăspundețiȘtergere
  4. Of, cat de frumos!...a trecut ceva timp de cand nu am mai fost atat de absorbita de o lectura.Felicitari Aurora!Iti tin pumnii stransi!

    RăspundețiȘtergere
  5. M-ai purtat cu aceasta expunere, prin atat de multe amintiri din cea mai frumoasa perioada din viata mea, intr-un fel in care nici nu-ti imaginezi...
    Nu pot sa ma gandesc cum ar fi sa nu castigi competitia, sincer...
    Ai o gramada de persoane care iti tin puminii.
    Pupici si cat mai multa inspiratie!

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...