joi, 18 octombrie 2012

Un român de toată brânza

   Fără să vreau l-am cunoscut pe nea Gică. De fapt, nici nu încape vorba de cunoscut căci mi l-a hărăzit Dumnezeu vecin și șade de-a dreapta casei mele, ca un turn de control bine poziționat, mereu alimentat cu chef de vorbă și vorbe de ocară.
   Nea Gică-i vorba aia, brânză bună în burduf de câine, căci are un suflet mare, dar o inimă închisă. Portretul perfect al omului bătrân  de la țară, dealtfel. În timpul scurtelor noastre întrevederi, nea Gică niciodată nu cade de acord cu mine și întotdeauna lasă o replică finală neadresată-mi, pe care are grijă să o sufle, la ceas de seară, altui vecin:
   -Vezi tu,cumetre, fata asta s-ar zice că e deșteaptă, dar la cum se îmbracă nu cred că e mare brânză de capul ei. Căci nea Gică e fiu pur-sânge al generației Pantalon la dungă, Geamantan și Pungă, adică un evlavios supus al stilului funcționatului clasic din epoca ante-decembristă.
    Ori, când mă vede dând mâncare la animale:
   -A umplut ograda de lighioane. Strică brânza pe javrele astea în loc să crească doi-trei porci.
   Și uite-așa ochiul lui nea Gică întotdeauna pare să pătrundă ca un laser dincolo de vorbele și faptele orișicui. Ca ființă, nea Gică e o metaforă. Ca vecin, e o antologie de damblale.
   Zic:
    -Nea Gică, nu te-am mai văzut din septembrie. Ori ai fost bolnav ori ai intrat în Săptămâna Brânzei  cu coana Leana!
    -Ptiu, fir-ai al focului de copil,scuipă el în lături și își scoate pălăriuța verde-pădureț. Apoi se așează pe băncuța din fața porții, poziționată strategic sub pletele unei salcii plângătoare să n-o ude zăpada și să facă viermi,după cum m-a informat. Dar banca asta, pe care o știu de atâta amar de vreme a devenit practic nemuritoare fiind ticsită cu bârfe, zeflemea și pișicherii. Nu s-ar atinge niciun vierme de lemnul ei oțelit de răutăți, ironii și vorbe murdare.
    -Cu coană-ta Leana m-am luat de douăzeci și opt de primăveri. Înainte de ea am mai ținut o unguroaică. Grasă și frumoasă ca o iapă, dar puturoasă din cale-afară. N-am făcut nicio brânză cu ea, așa că după ce ne-am iubit noi cât ne-am iubit,am zvârlit-o pe ușă afară. Nu venise cu nimic la mine, doar cu o geantă de etamine și două biblii. La început am gândit că-i mărinimoasă ca și trupul ei dar era o zgârie-brânză și-mi pusese sub cheie ouălele, laptele și tot ce mai trudeam eu pe acilea, prin curte. Cum ți-am zis, era puturoasă și mi s-a făcut lehamite să trag de ea ca de brânză când venea vorba de-un cosiș, de-o sapă sau fie și de-o dragoste. Apoi am cunoscut-o pe Leana, era prăpădită dar sprintenă și mi-a intrat la suflet. După o lună, cât p-aci să rup brânza cu dânsa, noroc că n-a pus la suflet patima mea pentru ciocan. Că omul fără băutură e ca burta fără gură. Dacă nu beam,mă răsteam la coană-ta ca o orătanie. Altfel, nu ieșeam din cuvântul dânsei.
    -D-asta ți-a ars cămara, nea Gică?îl întrebai eu cunoscând deja foarte bine povestea.
    -Asta-i altă brânză, spuse el căscând doi ochi mari de sub păturile roz de riduri. Cămara a ars-o când m-a prins cu Mița lui Petru întrânsa.Mița asta râdea tot timpul, pe cuvânt, și te privea de băga boala-n tine. Tu n-ai prins-o, că a murit de tânără, înecată sub podeț. Când mă duceam la muncă, Mița îmi tăia mereu calea cu Ce mai faci,conaș Gică? Mergi la fabrică?. Într-o zi mă întâlni cu  ea prin oraș și dracu mă puse să calc în brânză și să o invit la o prăjitură, la cofetărie. Și din cofetărie parcă prin vis, mă pomeniși cu dânsa în cămară, sus pe dulap. M-am iubit cu ea, ca Vodă-Brânză, de mai multe ori, până mă prinse coană-ta Leana, dând ocol curții după mâța care fătase niște pisoi,să-i deie puțin lapte. De inimă rea a dat foc, nebuna, la cămară, dar nu m-am mâniat pe dânsa, ca eu i-am greșit. Seara am băut un păhărel, dimineața am mai tras unul și la prânz m-am pus lângă Leana mea la masă și i-am zis Iarta-mă, Leano, că n-oi mai face!.
    Așa era nea Gică, vesel și bun ca pâinea caldă uneori, dar căpos alteori. Și nu era chip să alegi brânza de zer în cazul lui, căci părea plămădit din miere și pelin laolaltă. Să încerci să îi intri pe sub piele era ca și cum ai încerca vinzi brânză la cioban, că era pișicher și viclean din cale-afară.
   Ca om nu l-am iubit și nici nu mi-a fost prea drag, dar era comic și niciodată nu treceam pe lângă dânsul fără să zâmbesc.Era ca un fel de troiță,pe lângă care treci și te închini instant, fără să mai socotești dacă ți-e mintea la brânză sau la cele cerești.
    Uneori mă uitam la dânsul pe geam, cum se așează pe băncuță și vânează de sub pletele salciei vreun trecător cu care să treacă prin sită toată brânza satului. Ce-mi plăcea la el era faptul că nu era teatral și toate răutățile, glumele și intrigile lui curgeau de la sine, ca o apă năclăită și  învolburată, dar cerească pentru ogoarele sufletelor secătuite de gesturile prea atent studiate și orânduite ale vieții moderne.




Articol scris pentru SuperBlog 2012! Probă propusă de Delaco.

5 comentarii:

  1. :))) Am ras copios!

    Gicaaaa, ce-ti mai place branza! =))

    RăspundețiȘtergere
  2. Am ras, e asa amuzanta povestioara. Chiar e reala sau e inventata?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dorina, numele este inventat. Am zis sa ii ascund identitatea, poate cine stie cum afla si mi-l pun pe cap sau poate incepe sa isi dea aere de vedeta spunand ca au ajuns fetele sa scrie despre el :))

      Ștergere
  3. foarte amuzanta povestea

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...