joi, 25 octombrie 2012

Salutare, dragii mei golani!


   Când eram mai tinerei ne strângeam cu toții în grădina ultimei case de pe stradă, grădină împrejmuită doar cu un șir de sârmă ghimpată, căci vechiul gard tocmai fusese furat, bucată cu bucată de nu-se-știe-cine, o gașcă de hoți locali, deveniți celebrii pentru șterpelirea de cai, garduri, ba chiar și decorațiuni de exterior. Grădina era imensă și tocmai se culesese porumbul dintrânsa.Undeva, într-o înfundătură, lîngă un iaz, stăteau stivuiți cocenii culeși de oamenii tocmiți cu ziua la muncă. În jur mirosea a toamnă feciorelnică, iar noi stăteam plictisiți, cu ghetele înfipte de jur împrejurul unui vechi cuib de porumb, îndrugând vrute și nevrute despre ultima zi de școală, proaspăt încheiată.
    -Eu zic să smulgem resturile de coceni din pământ, să ne împărțim în două și să ne jucăm de-a Războiul Indienilor. Cine pierde va fi legat fedeleș de-un copac, de mâini, de trunchi și de picioare.
    Jocurile acestea par cu adevărat puerile pentru unii, dar alții continuă să se bucure de ele cât îi țin puterile. În plus, orice activitate fizică ce implică competiția devine instant tentantă și te atrage precum tentaculele unei caracatițe bine dosite în inima de copil a fiecăruia.
    Două ceasuri ne-a luat să smulgem toți cocenii, să ne facem fortăreață din păiș, crengi uscate și să ne mânzgălim pe față cu humă din iaz. Apoi s-a dat startul marelui război și ne-am pomenit cu toții prizonierii unei ploi de pământ uscat și rădăcini stufoase de porumb. Din cărțile de istorie ne făcusem scut, fiind cele mai mari și rezistente dintre toate armele din ghiozdanele noastre.
    Apoi, nu știu cum se făcuse(de fapt știu, dar mă feresc a spune) că ne apucarăm să strigăm măscării despre toți vecinii și profesorii pe care îi știam:
   -Auzi, asta e pentru nea Bebe, și zvârrrl! un cocean ateriza în tabăra adversă, ca o grenadă perfect plasată, dar care uita tot timpul să explodeze.
   -Care nea Bebe? Ăl de ne-a pârât popii că mâncam caramele cu lapte sub pod când ieșeam de la spovedanie, în febra postului?
   -Nu, ăla a fost proful de mate, domn Mitrea. El ne-a pârât, să-l ardă focul. Acum c-a ajuns director se ține numai de altruisme. Ne-a pârât și pe noi și pe ăia de-au spart poșta și au furat facturile de la gaze.
   -Să-i steie inima-n loc, strigă un altul. C-am auzit că de la anu' bagă paznic la poarta școlii. Să stea diavolii ăștia la ore, zice, ori să se ducă în colbul străzii și să nu se mai întoarcă. Că dacă ar fi după inima lui domn Mitrea, colegiu preoțesc ar scrie pe noi și nici chiar atunci nu s-ar sfii să ne mai mângâie din când în când cu cîte-o vorbă de ocară.
   Zvârrrl! un cocean ciufulit zbura pe o traiectorie când precisă, când parcă trasată  de un țânc de doi ani pe bordura crăpată de lângă casă. După ore de răfuială, ne-am tolănit sfârșiți pe scaunele improvizate din ghiozdane și cărți.
   -Notele la mate! Hai repede să le modificăm! striga unul  cu disperare.
    Și mă trezesc cu un teanc de foi duble în față și cu un pix subțire, cu pastă roșie, înfipt inginerește între degete.
   -Mie să îmi lași nota patru, dar să îmi pui un plus în față,zise Relu, pe care părinții nu îl stresau cu întrebări legate de activitățile lui școlărești.
   -Cum, mă, Relu, să îți pun plus patru. E ca și cum aș turna zahăr în sticla de oțet.
   -Nu, nu, pune plus în față și gata!
    Și am pus plus la fel de repede cum am modificat, din cateva mișcări o suită întreagă de note de cinci, șase și opt. Le-am cosmetizat, cum s-ar spune, daca nu în catalog, măcar în foile socotite sfinte de ochii și mintea părinților.
   Mai rămânea un singur lucru de rezolvat: pe cine legăm de copac. Când, același Relu se întoarce îmbufnat către mine și-mi zice:
   -Nu știu ce să zic. Plusul ăsta se vede că e scris de altă mână.
   Și brusc toată ceata se năpustește verbal asupra mea, intrata toată într-o stare de paranoia:
   -Da, da, sigur, se vede. N-ai fost prea atentă de data asta. Trebuie să îți dăm o lecție!
    În secunda următoare eram legată de un vișin tânăr ca și mine, asemenea unui șef de trib pe care fiecare vrea să îl tragă la răspundere, dar nimeni nu a găsit încă soluția cea mai cruntă de a-l pedepsi.
   -Strigă o sută de ocări despre domn Mitrea!
    Oh, Doamne, o sută de ocări era o adevărată provocare și pentru a nu pierde timp mă apuc și urlu tot soiul de vorbe colorate la adresa directorului. Parcă și vișinul tânăr, deodată începea să se își usuce frunzele, ca și cum strigăturile mele ar fi dereglat universul, ar fi accelerat derularea toamnei, ar fi adus o stricăciune imensă echilibrului natural.
    Nu știu dacă am strigat fix o sută , dar după o vreme tovarășii mei de joacă m-au dezlegat și am mers cu toții acasă, fără să uităm să ne împiedicăm, ca de fiecare dată, de sârma ghimpată prea jos prinsă.

   Seara ,m-am pus în pat, cu un ochi la teme și cu o ureche ciulită afară, unde tata se certa de zor cu alt bărbat. După un sfert de ceas m-a chemat în bucătărie, m-a invitat nepolticos să iau loc pe un scaun și mi-a zis:
   - Zice domn Mitrea că iar vă țineți de golănii.
   -Care Mitrea? Directorul? Profu de mate?
   -Da, cică ați fost la el în grădină, ați vandalizat pe acolo, v-ați omorât cu cocenii de porumb.
    Ei, a dracului drăcovenie! am exclamat în sinea mea. De unde să știu că domnu Mitrea are casă și la noi pe stradă.
    -N-am fost, zic eu.
    -Ei, nu! Are camere de supraveghere de la Edimax în toată casa și în spate, de când i-au furat ăia gardul. Sau, cine știe, poate tot voi i-ați săltat și gardul.
    Eu tot zoream că  nu și nu, îngrozită fiind că acuza adusă mi se părea frustrant de bine fondată în condițiile date.
    -Nu știi, tată, camera aia înregistrează și sunetele?
    Răspunsul nu l-am aflat nici până în ziua de azi, dar intuiesc că am scăpat de înregistrarea audio, căci a doua zi domn Mitrea nu părea pe atât de furios pe cât mă așteptam.
    -Salutare, dragii mei golani! ne întâmpină el zâmbind sarcastic. Am auzit că nu mai puteți de dragul școlii, că faceți scuturi din cărți și chiar vă autoevaluați testele. Păi eu atunci zic să mă retrag dacă tot vă credeți autodidacți, să vă las pe voi să orânduiți lucrurile pe aici.
    -Ne cerem scuze! se auzi un cor mincinos, ce continua să se hlizească în fața potențialului hazard.
    -Hai, la clase! ne dictă el plictisit. Și să nu vă mai prind.
    -Domnul Mitrea, zic eu și încep să-mi dreg glasul.
    -Spune! face el și mă privește chiorâș.
    -N-am furat noi gardul!
    Și cârdul vesel de golănei începe să fugă spre săli, lăsând în urmă un domn îngrijit, perfect pieptănat, cu un surâs tâmp proaspăt răsărit pe buze.
    -Ei, comedie! exclamă el în timp ce se strecura sprinten pe ușa cancelariei.

Articol scris pentru SuperBlog 2012! Probă propusă de Edimax România.

2 comentarii:

  1. Felicitari! M-ai facut sa rad. Parca as fi citit Creanga!

    RăspundețiȘtergere
  2. I would like to thank you for the efforts you have put
    in writing this website. I really hope to see the same high-grade content
    from you later on as well. In fact, your creative writing abilities has encouraged me to get my
    own website now ;)

    Feel free to visit my blog; diet that works

    RăspundețiȘtergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...