duminică, 14 octombrie 2012

Pe drumul cel bun


   Sunt unele lucruri asupra cărora reflectăm numai în momentele de neliniște și singuratate sufletească, cum ar fi, de pildă, nopțile în care nu putem adormi. Un astfel de interval m-a avut drept protagonistă în urmă cu ceva vreme, duă ce reușisem să însumez, fără prea mult efort, două decenii de viață.

   Locuiam la vremea respectivă cu chirie, cu alte patru persoane, interesante ca apariție și tipologie, persoane de care m-am despărțit după câteva luni de coabitare, din vina mea, recunosc. M-am simțit expusă și oarecum privată de libertate. Intimitatea și setea de libertate a fost pentru mine un fel de viciu dus la extrem, pe care l-am rupt fățiș de socializare și pe care l-am purtat sub forma unei vieți paralele.     Tocmai de accea nu am reușit niciodată să trăiesc în bune condiții decât cu cei pe care mi-i prinsesem drept prieteni din trecut.
    Cum spuneam, locuiam cu chirie într-un apartament tomnatic, răcoros , veșnic parfumat cu fum de țigară. Nefumatoare fiind, nu am fost niciodata deranjată de acest miros, ba chiar l-am simțit ca având un efect balsamic în momentele tensionate. Zilele treceau rapid, fiind consumate de avalanșa de cursuri, examene și curse lungi cu atutobuzul, dar nopțile erau catasrofale, din cauza vieții urbane nocturne din cartier, clocotitoare...
     Noapte după noapte, după ce luam la rând toate micile probleme ale vieții cotidiene, ajungeam, ca orice om normal curins de oboseală, la subiecte spirituale, filosofice. Cel mai adesea mă opream la carpe diem și mereu îmi imaginam ce aș putea face dacă mâine ar fi fost ultima zi din viața mea. Variantele erau atât de puține și limitate încât parcă tot rutina zilnică ar fi ieșit opțiunea câștigătoare.    Aveam o colega de liceu (în deplinătatea facultăților mintale și foarte perspicace) care, înca de copilă, își imagina în fel și chip ziua înmormântării ei. Nu sub forma unei obsesii, ci a unei orânduiri ce trebuia cu atenție din timp stabilită. Se gândea cine o să vină, cine o să plângă, cum o să arate ea, dacă se va transpune sub forma unui strigoi și dacă va fi părtașă în mod simbolic la această ultimă ceremonie a trupului său. 
    Din istorisirile colegei mele și din tezele halucinante ale lui Sartre privind poetica morții am început să corelez noapte de noapte fericirea văzută drept libertate totala (descătușare, chiar suicid) cu noțiunea de carpe diem. Un lucru imposibil de altfel, pentru că mereu am fost dată peste cap de libertate, de formele și de granițele ei, de banala sa definiție și constatam, cu oarece regret, că nu am avut niciodata o clipă de libertate totală.

    Formulările lui Satrte mi s-au părut prea coapte, încâlcite și ușor perimate. Cum vine treaba asta cu fericirea văzută drept libertate? Cum aș putea să îmi asum o formă de libertate deplină, merituoasă și necondiționată într-o luma așa aglomerată?


    
   Răspunsul a  venit sub forma unui jurnal alcătuit sub condeiul lui Victor Hugo, intitulat Ultima zi a unui condamnat la moarte. Bug Jargal  . Nu l-am citit în apartamentul tomnatic, ci între pereții unui autobuz cu care mă vânturam zilnic două ore până la universitate. 
    Eu niciodata nu l-am canonizat pe Hugo, așa cum nu am prins mare drag de niciun autor romantic.  Stilul său este inovator și deosebit de fin, prin excelență. Metaforele sale sunt zguduitoare, iar gândirea sa vie l-a consacrat meritoriu. Părerea mea puțin importă atunci când vine vorba de un titan, dar v-am mărturisit adeseori că am o șubrezeală puternică față de realiști (mai cu seamă față de naturaliști) si asemeni lor, am privit sceptic  orice manifestare romantică.

    Ultima zi a unui condamnat la moarte este o pledoarie literară formulată în favoarea abolirii pedepsei capitale, un soi de manifest moralizator adus societății franceze zguduite de o revoluție aparent modernă, dar condusă în continuare de legi învechite, caracteristice statelor medievale. Cartea ni se înfățișează ca un jurnal scris de un condamnat la moarte.Lipsesc detaliile legate de crima comisă de acesta și ni se prezintă doar frământările sale, pornind din ziua arestului, până în cea a ispășirii pedepsei (uciderii condamnatului). Finalul textului coincide cu momentul abolirii pedepsei capitale, așadar cu un happy end bizar, căci condamnatul nu este eliberat si numai desființarea acestei legi învechite constituie un lucru remarcabil, plin de beatitudine.
   Partea care m-a lezat profund a fost cea în care personajul principal afirmă că mai degrabă preferă să moară decât să fie nevoit să muncească la galere până la sfârșitul vieții. O cugetare pornită adânc din vanitatea omului educat!  Imediat după ce aude sentința (condamnare la moarte, cu executare) protagonistul își ia vorbele înapoi și chiar se întreabă Unde sunt galerele?
    Dintr-o dată castelul de nisip clădit în mintea mea de Sartre, în care libertatea se plimbă țanțoșă pe holuri și urlă Eu sunt fericirea! s-a dărâmat expres și s-a pleoștit ca după o furtună neașteptată, nedorită dar inevitabilă: trezirea la realitate! Căci nu libertatea este frânghia de care avem nevoie să ne agățăm, ci viața, cu toate bucuriile, îngrădirile și neajunsurile ei. 

    După ce am lecturat cartea, două zile nu am putut să dorm. Într-a treia am adormit de plictiseală și de oboseală, ca și corifeul operei lui Hugo.
    Când m-am trezit viața mea nu era neapărat altfel. Apartamentul era la fel de rece, iar caloriferele parca se umanizaseră și se învinețiseră din cauza frigului crunt de sfârșit de noiembrie. Am luat decizia ca în ziua următoare să mă mut, mai ales din cauza frigului, care mă terminase trupește. Nu voiam ca în eventuala ultima zi din viața mea să simt răcoare în oase și nu îmi doream să iau frigul cu mine și în trecerea spre lumea cealaltă. 
   Știam acum că fericirea înțeleasă drept libertate nu e o teză absolut valabilă, ci e doar un moft formulat de o minte genială, dar rătăcită și presată de comfortul unei case. Nu poti cere decât unui om satisfăcut de viațalui materială să se gândească la noțiunea de libertate ca la un bun suprem. Paranoia mea legată de lipsa mea toatală de libertate, de presiunea factorilor externi asupra prețiosului meu timp  s-a spulberat ca și castelul de nisip. Fără echivoc a fost o rătăcire scurtă, dintr-un șir lung de nopți nedormite și canonite.
    Am plecat spre școală ceva mai veselă. Pe geamul autobuzului pătrundea un soare anemic, ca și cum toamna s-ar mai fi uitat o dată înapoi, îngrijorată fiind că a lăsat ceva în urmă. Cerul era incredibil de senin, curățat și pregătit perfect pentru un tip nou de nori, ce aveau să vină : cei de ninsoare. Înăutru mirosea a ceapă și a haine de piele vechi, căci tocmai urcaseră două negustorese din piață. Am scos telefonul si i-am dat unei prietene un mesaj : C'est une belle journee! Le soleil este dans le ciel (tr: Este o zi frumoasă. Soarele este pe cer.).Era o ironie la adresa cursului de franceză care niciodată nu m-a încântat și o constatare nepretențioasă a stării vremii. Am primit drept răspuns Oh, la la,c'est magnifique! (tr: Oh, este fantastic!). Un mesaj la fel de ilar și cât de profund în același timp!

    Când, o cucoană dintre cele două strigă din spatele meu : -Hei, domnu, nu pe aici se ia, trebuia să faceți dreapta pe Rosetti!. Șoferul, buimăcit după un ceas de blocaj în intersecție, greșise direcția. Eu stateam și priveam cum soarele se pierde stingher după fiecare vârf de bloc. Din punctul meu de vedere eram pe drumul cel bun....

Articol scris pentru SuperBlog 2012. Temă propusă de editura Nemira.



11 comentarii:

  1. Draga Aurora, cu fiecare postare pe care o citesc pe blogul tau ma conving de un lucru. Mi-ar placea enorm sa te cunosc pentru ca pe langa faptul ca esti "pe sufletul meu" cand vine vorba de stil vestimentar esti "pe sufletul meu" din multe alte puncte de vedere. Fara nici un pic de exagerare de cate ori vad ca ai postat ceva nou las orice fac si dau click pe blogul tau! Cu siguranta combinatia de inteligenta, sensibilitate si bun gust pe care tu mi le inspiri nu se mai gaseste pe toate drumurile. Poate intr-o zi cand o sa imi vizitez parintii la Breaza o sa reusim sa ne intalnim pentru ca asa nu ar mai fi distanta asa mare. Asta daca vei vrea si tu si daca nu cumva am parut o obsedata dubioasa prin comentariul meu!:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Deena, si mie mi-ar face deosebita placere.Am mai scris un comentariu, dar l-am sters din greseala (alaturi de alte cateva comentarii :()
      Iti multumesc foarte mult pentru aprecieri,ma simt magulita :)!

      Ștergere
  2. Imi place mult cum scrii, te felicit! Am citit de la inceput pana la sfarsit fara sa ma plictisesc. De obicei, genul acesta de postari nu prea are succes din cate am observat, dar chiar si pentru acei cativa care citesc si tot merita sa scrii.
    Imi place mult blogul tau si chiar daca nu comentez de fiecare data, nu am ratat nicio postare.

    Te pup!

    RăspundețiȘtergere
  3. Felicitari pentru felul in care scrii, se vede ca esti o persoana pasionata de lectura, acest lucru se reflecta in terminologie si in felul in care insirui cuvintele :)

    RăspundețiȘtergere
  4. cea mai buna postare a ta de pana acum! felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  5. Aurora, te felicit in mod sincer si calduros! Am citat pe nerasuflate articolul, mi-a dat o stare de bine extraordinara!
    Ai condei, scrie mai des astfel de articole!
    Te pup...

    RăspundețiȘtergere
  6. Deja ti-a spus toata lumea ca scrii foarte frumos, te felicit si eu! Dar...intrebarea mea e: cum ai reusit sa citesti in autobuz? :))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Carla, in autobuz mi se pare mai simplu decat in metrou.In metrou nu ma pot concentra din cauza zgomotului produs de șine. Dar in spatii aglomerate n-am treaba, numai ca nu fie vreun hârâit pe fundal :))

      Ștergere

LinkWithin

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...